„Da, îl vrem pe tata lângă noi…”

Voluntariatul este și mereu a fost o dovadă uriașă de empatie, iar contextul trist în care ne aflăm este un motiv nu doar suficient de puternic, ci vital din punct de vedere social și uman de a ne iubi și ajuta aproapele. Atât România, cât și Republica Moldova, s-au mobilizat într-un ritm alert, întâmpinând refugiații ucraineni la punctele vamale cu produse alimentare, cartele telefonice, oferte de transport și cazare absolut gratuite, dar și cu un sfat și o vorbă bună. Voluntarii au fost cei care au interacționat direct, au citit frica, disperarea și necazul din ochii oamenilor care ieri trăiau o viață normală, care dimineața plecau la serviciu și seara își sărutau copii de noapte bună, iar astăzi s-au trezit izgoniți din propriile case și au pornit spre necunoscut, fugind din iadul ce s-a declanșat în țara în care s-au născut.

 

• „Noi ne duceam seara la ora 20 şi reveneam la 7 dimineaţa”

 

Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava s-a bucurat de-a lungul timpului de numeroși studenți ucraineni, aceștia au performat și au contribuit în mod activ în multe dintre activitățile desfășurate în cadrul universității. Acești tineri, astăzi, cu lacrimi în ochi, sunt martorii devastării țării în care au crescut, ţara în care au râs și au plâns prima dată, țara care reprezenta ,,acasă”, astăzi, aceşti tineri, împreună cu sute de voluntari, mulţi dintre ei tot studenţi, ne dau o lecţie de solidaritate şi umanitate. Studenţii originari din Republica Moldova, cei ucraineni, dar și alții vorbitori de limba ucraineană și/sau rusă sau engleză, au reprezentat un real ajutor pentru ghidarea şi susţinerea morală a refugiaţilor. Acesta este şi cazul a trei studente basarabence, prietene şi colege de cameră, care au amânat preocupările personale, preferând să-și rupă din timp pentru a fi translatori, îndrumători şi suport moral refugiaților. Fetele sunt deja familiarizate cu astfel de acţiuni, toate trei implicându-se şi în Republica Moldova în tot felul de activiţăţi de protejare a mediului, iar venind la facultate, în Suceava, nu au ezitat să se implice şi aici ca voluntari, atât în situaţia actuală, dar şi în alte acte de caritate.

Luiza Hangan este în anul doi la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative şi a activat ca voluntar în zona gării Burdujeni, la Hotelul Mandachi şi, mai nou, la Hotelul Bucovina, alături de colegele ei, Diana Gabor studentă în anul întâi la Facultatea de Istorie şi Geografie şi Gabriela Berzan, studentă în anul întâi la Facultatea de Economie, Aministraţie şi Afaceri.

„A fost prima mea experienţă ca voluntar de o amploare atât de mare, atât fizică cât şi emoţională, dormeam câte două ore şi restul nopţii stăteam în gara Burdujeni. Am rămas impresionate de poveştile oamenilor, în gară fiind un număr un pic mai restrâns de refugiaţi, am putut să ne apropiem mai mult de această realitate tristă. M-a emoţionat modul în care bărbaţii îşi aduceau familiile la vamă şi reveneau la război. Mi se rupea inima când vedeam sărmanii oameni venind după ce au stat şi câte 12 ore în vamă, înfometaţi, stresaţi şi murdari. Erau foarte speriaţi și trebuia să le repet informaţiile pe care trebuia să le transmite de câteva ori. Pur și simplu nu se puteau concetra”, ne-a povestit Gabriela.

Gabriela Berzan

Fetele ne-au vorbit și despre zecile de ore la hotelul Mandachi, unde și-au petrecut nopțile primind refugiați: „În general, refugiaţii aveau o stare foarte tensionată, erau neliniştiţi, cu capul în toate direcţiile, nu aveau o imagine clară unde se află, mulţi nu înţelegeau ce se întâmplă. Voluntarii au încercat să-i calmeze, oferindu-le cazare, hrană şi toate serviciile medicale necesare, unicul lucru pe care chiar nu l-am putut face era să le oferim camere separate, sunt în jur de 160 de saltele doar într-o cameră. Erau puşi la dispoziţie şi veterinari pentru animalele lor de companie, care erau foarte numeroase, pisici, hamsteri și câini de toate mărimile, iar noi eram dotați cu toate tipurile de hrană și chiar nisipiere. Ne duceam seara la ora 20 şi reveneam la 7 dimineaţa, noaptea veneau cele  mai multe autocare şi plecau dimineaţa”.

Iar în ceea ce ţine de direcția și destinația finală, tinerele enumeră ţări precum Italia, Germania, Turcia și Spania ca fiind printre cele mai frecvente opțiuni, însă regăseau și numeroși refugiați care nu aveau o direcție anume, alegând să stea câteva zile în România pentru a-și pune gândurile în ordine și a pune bazele unui plan de plecare.

„O doamnă a plecat cu cele două fiice în București, fără a avea un plan sau o destinație anume, iar nepotul dumneaei a rămas în Suceava, la un voluntar acasă, urmând ca o mașină să-l ducă în Spania, la mama lui. Ulterior am aflat de la băiat că doamna a plecat în Ungaria”, ne povestește Luiza.

 

• „De ce ne ajutați? de ce știți limba rusă? de ce mâncarea e gratis?”

 

Luiza ne-a povestit şi cea mai recentă întâmplare, care a marcat-o profund: „Erau numeroși copii, ei nu prea înțelegeau ce se întâmplă, însă unii ne spuneau că ei nu mai au casă, că a fost totul distrus şi că vor acasă pentru că acolo şi-au lăsat toate jucăriile. Momentul care m-a marcat cel mai mult a fost când o mamă cu două fetițe au venit să-mi ceară suc, la Hotelul Mandachi, iar pentru că se uitau dar nu voiau să ceară, nu știau dacă este gratis sau nu, eu le-am întrebat dacă mai vor ceva, la care cele două fetițe mi-au răspuns <da, îl vrem pe tata lângă noi> ”.

Oamenii suferă diferit, unii își manifestă verbal necazul, iar alții se vindecă în tăcere. Luiza ne povestește și despre o doamnă care a refuzat să doarmă, stând ore întregi pe scaun, lângă ușă: „Toți stăteau pe saltele, mâncau, vorbeau, iar ea stătea lângă ușă, într-o pereche de șlapi, așa cum a reușit să fugă de acasă.”

Diana Gabor

Este greu să accepţi un bine venit din partea unor străini, iar refugiaţii erau chiar şocaţi că aceşti tineri voluntari nu vor nimic în schimb şi că nu sunt plătiţi pentru a sta zeci de ore şi pentru a împărţi mâncare şi a traduce.

„Cele mai frecvente întrebări pe care le primeam erau de ce ne ajutați, de ce știți limba rusă, de ce mâncarea e gratis, de ce ei nu plătesc cazare, ce fac dacă nu au bani și deja restul ne adresau întrebări în legătură cu  transportul și destinațiile alese”, ne-au povestit tinerii voluntari.

„O doamnă nu a vrut nimic, doar o pereche de pantaloni, pentru că plecase de acasă doar într-o pereche de pantaloni, avea lipite absorbante în dosul pantalonilor pentru că era udă și îi era foarte frig. A venit la hotel o doamnă foarte afectată, iar noi am plecat la ea să-i oferim susţinere, la care dânsa ne-a zis <voi înţelegeţi că eu nu mai am casă, am doar cei trei copii, maşina, actele şi câţiva bani, eu nu ştiu ce să fac şi unde să plec>. Majoritatea erau foarte recunoscători, o ucraineancă care pleca în Texas a scris chiar şi o postare în care relatează despre experienţa trăită în România, despre căldura cu care a fost primită de voluntari şi chiar dacă nu a fost cazată într-un hotel de 5 stele a simţit sentimentul de  siguranţă lângă noi”, ne-au mai spus cele trei fete.

 

• „În vamă am auzit prima oară mulţumesc în limba ucraineană”

 

Refugiații simțeau instant siguranță și confort  în momentul în care li se vorbea în ucraineană sau rusă, puteau fi ghidați spre destinațiile dorite, iar nevoile lor erau ascultate și, cel mai important, înțelese. Diana, care  în vama Siret a fost în calitate de traducător, ne-a relatat despre experienţa sa şi despre interacţiunea directă cu refugiaţii ucraineni:  „În vamă am auzit prima oară mulţumesc în limba ucraineană. Refugiaţii erau şocaţi să vină în România şi să fie întâlniţi de o persoană vorbitoare de limbă rusă, mă întrebau de unde sunt şi cum se face că ştiu limba rusă. În momentul când un bărbat le propunea ajutor, doamnele erau mult mai reticente, având încredere mai multă în voluntarii de gen feminin. Să gândim logic, eşti o femeie într-o ţară străină, bărbatul tău luptă în război, e normal să te simţi vulnerabilă. Iniţial, le era frică pentru că nu cunoşteau scopurile noastre. Eu le ceream numărul de telefon sau sunam chiar şoferul ca să verific dacă au ajuns cu bine, când luam legătura cu refugiaţii aceştia mereu se simţeau în pericol, deşi erau la loc sigur. Am întâlnit într-una din zile un grup de cinci bărbaţi care veneau din Franţa şi se îndreptau spre Ucraina, spunând că ei trebuie să-şi apere ţara. Iar un bărbat din Egipt  se îndrepta, la fel, spre Ucraina, deşi era stabilit de ani buni în Egipt împreună cu toată familia, acesta mi-a spus că are de gând să ia arma în mână pentru a-şi apăra familia, nu doar să stea lângă ei”, povestește studenta.

Luiza Hangan

Războiul din Ucraina nu e altceva decât o catastrofă socială, un eveniment care nu se rezumă doar la pierderi de vieți și daune materiale colosale, ci un dezastru care înghite tot ce putea însemna cultură și valori general-umane. Războiul ne dezumanizează și transformă tot ce consideram irațional și ilegal chiar, în normalitate. Violență și cruzime, peste tot doar plânsete și suspine. Oamenii sunt solidari și susțin Ucraina după posibilități dar, să fim sinceri, o pancartă cu mesajul „Să se sfârșească războiul, vrem pace”, nu va aduce înapoi mamei îndurerate fiul pierdut în ghearele morții.

Războiul este un fenomen chiar rușinos în secolul cunoașterii. Omenirea trebuia să învețe cum să evite o catastrofă de acest gen, mai ales după cele două antecedente care practic au îngenuncheat tot ce însemna umanitate și empatie pe pământ. Este secolul în care aproape totul este posibil, când oricine are la îndemână orice tip de aparat digital care te trimite spre cele mai actuale informații și totuși rămânem neinformați, absorbiți de zvonuri și speculații, punem la îndoială faptele veridice, iar cele false le luăm de bune. Am ajuns în momentul în care comunicare a atins un nivel atât de înalt, iar noi suntem mai primitivi ca oricând și în această sferă. Este un secol în care am rămas săraci. Săraci și muți în fața morții și a poftei de putere. (Sabrina VACARI, CRP II)

 

 

         Sabrina VACARI