Nu vreau ca fiul meu să ucidă
A trecut deja o săptămână,
Iar fiul meu nu-mi scrie,
Nu-mi mai sună…
E la război, aș fi naivă
De-aș aștepta vreo veste bună.
Să nu mă sufoce aceste semne de-ntrebare,
Îți scrie mama…
Îți scrie mama o scrisoare:
Mi te-au luat pe front,
În mâini ți-au pus o armă…
De Dumnezeu nu se mai ține cont,
E sânge și țipete și teamă.
Fiule, în tine ura niciodată nu aprinde,
Eu te-am educat să-l iubești pe aproape,
Tind să cred că nu ești tu cel care decide,
Nu ești tu cel cu sete de moarte!
Nu voi să cred că sângele ce curge
Pe mâinile-ți ieri așa curate,
E sângele unui om care de-acasă fuge…
Câtă cruzime, câtă nedreptate.
Nu voi să cred că tu,
Ai tras într-un copil,
Care-i de aceeași vârstă cu băiatul tău,
Nu vreau să cred c-ai tras într-o bătrână,
Care-aș fi putut fi eu.
Băiatul meu n-ar fi primit povara,
Pe umeri de a duce așa păcate…
Fiul meu și-ar fi cinstit țara,
Dar fără să aducă moarte.
Însă, de chiar ai fost părtaș la atâta rău,
Să știi că de azi, nu mai ești fiul meu.
(Sabrina Vacari, CRP, II)
Foto generică – paxabay
Sabrina Vacari
