Autopsie în versuri. În română și germană

 

Autopsie

 

Conștiința mi s-a făcut ghem,

o fibră celulozică strivită în pumn.

Stau trează sub reflector, neanesteziată,

în timp ce mănușa de latex

îmi măsoară distanța dintre coaste.

Bisturiul desenează prima linie

și mă preling în purpuriu.

 

Singurul semn de viață era pulsul

care picura în ritm cu infuzia,

ca o invazie de fier pe dușumeaua rece.

Eman miros greu, metalic

sunt FEmeie

plămădită din tăcere și oxid.

 

M-am metamorfozat,

am devenit praf de cărbune,

granulată și liberă.

La cincisprezece grade, în sala asta,

mi-am pierdut marginile,

m-am deformat,

acceptându-mi agonia ca pe o stare de agregare.

 

Pe masa de inox, nemișcată,

sunt o mostră sterilă de evoluție eșuată.

În aer plutește un miros usturător,

o amprentă lăsată spre uitare.

Privesc chirurgul cum măcelărește,

o mână străină, pe-un corp ce-mi aparținea.

 

Nu mai e nimic de șters.

Sunt doar urma a ceea ce am fost.

Lama mai mușcă o dată din mine.

Tăcere.

Clopot.

Neant.

Mi-e bine.

 

Maria-Mădălina Teșcureanu (Română-Germană, I)

(Poezia a fost discutată în cadrul workshop-urilor Centrului de Scriere Creativă al USV)

 

 

 

Obduktion

 

Mein Gewissen hat sich zu einem Knäuel aufgerollt,

eine Faser aus Zellulose, in der Faust zerquetscht.

Ich liege wach unter dem Scheinwerfer, unbetäubt,

während der Latexhandschuh

den Abstand zwischen meinen Rippen misst.

Das Skalpell zeichnet die erste Linie,

und ich rinne in Purpur.

 

Das einzige Lebenszeichen war der Puls,

der im Rhythmus der Infusion tröpfelte,

wie eine eiserne Invasion auf den kalten Boden.

Ich ströme einen schweren, metallischen Geruch.

Ich bin eine Frau,

aus Stille und Oxid erschaffen.

 

Ich habe mich verwandelt,

bin zu Kohlenstaub geworden,

granulös und frei.

Bei fünfzehn Grad habe ich

in diesem Raum meine Ränder verloren,

ich habe mich verformt,

indem ich meine Agonie als Aggregatzustand akzeptiert habe.

 

Auf dem Edelstahltisch bin ich – regungslos –

ein steriles Muster von gescheiterter Evolution.

In der Luft liegt ein stechender Geruch,

ein Abdruck, der zum Zweck der Vergessenheit hinterlassen worden ist.

Ich sehe zu, wie der Chirurg schlachtet –

eine fremde Hand auf einem Körper, der mir gehört hat.

 

Es gibt nichts mehr abzuwischen.

Ich bin nur eine Spur dessen, was ich gewesen bin.

Die Klinge beißt noch einmal in mich hinein.

Stille.

Glocke.

Nichts.

Mir geht es gut.

(Traducere în limba germană realizată de Maria-Mădălina Teşcureanu & Lector univ. dr. Ioana Rostoş)