Spre nimic, spre libertate
Mergea cu el pe drumul întunecat al serii, întretăiat de mici sclipiri de felinar. Colegul său amețit de băutură încolăcea vorbe de ocară despre oameni. Ca mai toți oamenii atinși de alcool, judeca aspru viața și, nu în ultimul rând, o blestema în cel mai mare hal. Totuși, el care nu consumase nimic, nu că nu putea, dar nu-i permitea structura sa spiritual cognitivă a minții, cea care știa că nu rezultă nimic bun din toată această controversată ispită. Nu putea să sufere mirosul dur de băutură, de aceea prefera să judece viața lucid.
Avea impresia că până merg ei spre nicăieri, această conversație cu colegul despre viață, va urca, dar de cele mai multe ori va coborî spre hău. Își privea colegul care avea întruchiparea viguroasă a omului odihnit și în plin extaz în această seară. Se duceau încotro? Nimeni nu știa, nimeni nu întreba unul de altul, din simplul motiv că este mai frumos să mergi spre ceva, fără să știi cu adevărat ce este acel ceva. Dacă ai știi nu ai mai merge. Din frică, din neputință… Nu putem ști! Nu întrebau nici localnicii adormiți sub garduri. Dormeau cu un ochi deschis spre lumea materială, cu un alt ochi închis spre imaginar, o lume roz cu ponei, distracție și fără griji. Această culoare femeiască, de neînchipuit bărbătească. Însă dacă să luăm așa, culoarea în sine reprezintă odihna, eliminarea oricărei alterări mintale de prost gust, un zâmbet emanat de satisfacție.
Toți se pare că au chefuit bine! S-au săturat să mai aștepte deșertăciuni, să trăiască de la o zi la alta, cu frica de a nu mai cunoaște existența și propriul a fi. Au lăsat baltă tot și s-au decis să se înveselească. Acum este vesel, dar seara se scurge și într-un moment culminat se întâmplă ciocnirea cu răsăritul. În momentul acela ce vor face? Nu vor putea spune nu lumii. Nu vor putea spune nu proprii vieți, fiindcă nu se termină când vrem noi. Să aștepți nu poți la nesfârșit, că te prinde din urmă instinctul. Atunci, vrei sau nu, acționezi. Nu poți petrece la nesfârșit, fiindcă și nesfârșitul, într-un final, se oprește… Încă nu a venit momentul!
Chiar dacă colegul său plânge acum de fericire într-o basma, se bucură nespus de mult că acum ziua a prins conturul frumuseții. Însă este doar simplul drog al momentului sub masca băuturii. Se termină doza și din nou va plânge, însă mult mai nefericit. O fericire se întrepătrunde cu o durere.
Merge cu el în continuare ținându-l de braț. Picioarele sale s-au înmuiat. Picioarele asemenea stabilității, a fundamentului, care dacă nu este armat cum trebuie ține să se dărâme. Odată ce pleacă fundamentul, pleacă și existența. Nu mai știi cine ești cu adevărat. Același care ai fost ieri sau acela care vrei să fii azi, dar totuși rămâi același de ieri. Schimbarea durează. Doar un gând spre schimbare nu rezolvă nimic. Nu avem tăria să facem un pas, se clatină fundamentul.
Fundamentul unei nații întregi se clatină sub oasele istorii, sub tot ce înseamnă a disprețui o valoare culturală de neam. O națiune și un om sunt un tot întreg. Dacă națiunea cade, cade și omul. Un om fără rădăcini este asemenea unui ocean fără apă. Dacă omul cade, cade națiunea. Fără rațiunea omului nu se scrie istoria unei națiuni, identitatea fundamentală ce îi atestă existența. O națiune fără istorie e ca și un perete alb fără de țarțamuri.
Pe cât se clătinau picioarele sale, pe atât încerca să reziste, să se ridice deasupra posibilității sale. Încerca din răsputeri să se împingă, să se lepede de brațul ce-l susținea. Tânjea spre libertate. (Cristian Reznic, CRP I)
Foto generică – pixabay
Cristian Reznic
