Omenirea în ipostaza alegerii

Asistăm astăzi la o modernizare continuă și progresivă a lumii moderne, a științei și a inteligenței artificiale. Asistăm la o dezbinare a ființei umane. Odată cu inteligența artificială omul va mai pierde capacitatea de a raționaliza. Vom ajunge într-un final la capătul puterii noastre de a gândi lucruri, concepte abstracte despre lume și ce este în afara ei. Acest aspect lasă de gândit dacă facem bine sau nu. Însă nepăsarea omului nu cunoaște margini, astfel că nu interesează pe nimeni dacă specia rațională din noi va dispărea la un moment dat și vom deveni niște automatisme.

Nu am nimic cu modernizarea, o consider chiar necesară. Însă umanitatea a depășit limitele normale ale acestei idei. S-a îndepărtat complet de natura principiilor umane. Știința ignoră natura, ignoră fundamentele de bază ale existenței noastre în general ca specie. Avem niște norme pe care le-am încălcat noi singuri. Un exemplu ar fi egalarea naturală sau cum spunea Charles Darwin, selecția naturală. Consider ideile lui Darwin binevenite, deoarece natura se echilibrează în ce parte are ea nevoie, fără intervenții din interior. Însă noi, oamenii, prin știință și modernizare am intervenit prompt și am ajuns într-un punct critic al realității noastre. Am început cu mediul în care conviețuim, am intrat în măduva valorilor, am ieșit lăsând o imensă gaură, apoi ne-am apucat de rațiune. Din aceste aparențe iraționale omul a ajuns singur să-și croiască un sfârșit. Un ceas care se mișcă invers și arată ora în care noi nu vom mai putea face nimic, vom fi neputincioși.

Am ajuns să devenim o societate omogenizată de oameni structurali pe categorii. Să avem nevoie de valori pentru a duce o viață, una echitabilă, de bună calitate, fără să fim criticați sau marginalizați. E dur ce se întâmplă. Însă nu putem să facem mai nimic, e prea târziu și întunecat miezul problemei. Fiecare trăiește în conformitate cu ceea ce este, cu ceea ce se întâmplă, cu frică, însă trăiește. A trăi este primordial și important, chiar dacă balanța lumii se înclină într-o parte negativă. Să oferim prioritate vieții atât cât ne permitem.

Oglinda lumii se sparge, naturalețea vieții s-a spart deja. Au căzut cioburi în care noi ne-am tăiat. Acum nu știm ce să facem cu rana. Merită să o bandajăm sau să o lăsăm să curgă? Poate a observa cineva că sângerăm.

În fața noastră se înfățișează o grădină închisă de blocuri mari de piatră. O grădină ce bate într-o parte în ruginiu și de cealaltă parte, într-un profund verde înfloritor. O grădină în care se întinde un braț de copaci în putrefacție și un braț de flori. O lumină murdară luminează prima parte. Cea de-a doua parte, luminată de o scânteie fulgerătoare acoperită de o mâna caldă. O grădină ce reprezintă alegerea. Acea alegere care ne urmărește și nu am putea să fugim la nesfârșit de ea. Alegerea omenirii între blocurile de piatră, niște goluri imense. O alegere pe cât de melancolică poate fi și dureroasă, pe atât de senină.

Mi-ar plăcea să privesc un astfel de cadru, în care lumea să fie pusă să aleagă. Neputincioși să privim la două porți închise în două grădini opuse. Ce-am alege să deschidem? Sau am ales deja? O poartă încă nu s-a deschis! Se va mai deschide? (Cristian Reznic, CRP I)

Foto generice – pixabay