Eu și covidul- o relație frumoasă
Pandemia a fost o perioadă dificilă pentru noi toți, nu-i deloc ușor să te trezești într-o dimineață și să nu poți merge până la magazin după lapte, să nu-ți poți vizita amicii și tot ce înseamnă învățământ să se rezume brusc la un microfon și o camera care, aparent, nu funcționează la nimeni. Totuși, tragedia începea cu adevărat când tu sau cei dragi ție aveau vreun contact cu acest virus. Dramatizam și ne plângeam de zecile de seri pe care le puteam petrece în club și nu pe canapea, dar lamentările acestea sună pur și simplu absurd în comparație cu persoanele care au ajuns să vadă iadul în spitale. Spitale în care nimeni nu dă doi bani pe tine și te lasă să mori la ușă dacă nu prezinți un test Covid, chiar dacă tu ai apendicită acută.
Cel puțin în Republica Moldova, spitalele au reprezentat un adevărat dezastru, un cuib de boli, un spațiu care, în loc să-ți ofere condițiile corespunzătoare pentru a te trata, îți amplifica afecțiunile, te deprima și seamăna în sufletul tău teroare, o groază morbidă de a mai fi vreodată internat. Deci, nu-s în zadar replici precum ,,mai bine mor acasă, decât să merg la spital!”.
Pe lângă efectele groaznice asupra sănătății individului, pandemia a adus și urmări neașteptate din punct de vedere emoțional. După doi ani, am ieșit din case aproape mumificați, cu un handicap emoțional vizibil și cu dificultăți nepermis de adâncite în tot ceea ce înseamnă comunicare și integrare în societate.
Nu mai știm cum să ne distrăm, am uitat să ne plimbăm în parc pe bicicletă, dacă la început ne plângeam de învățământul online, acum tragem de el cu dinții, confortul ne-a făcut mai reticenți în ceea ce ține de orele care se desfășoară în format fizic. Ajungem să ne plângem că nu mai rezistăm atâtea ore la facultate și urâm să ne trezim dimineața devreme. Antisociali, timizi, anxioși în a contacta cu alți semeni și foarte sceptici. Această criză pandemică a trezit în noi toți atâtea nesiguranțe, îndoieli în privința statului și guvernului, îndoieli în noi înșine, în semenii noștri și în cadrele medicale.
Ar fi o absurditate din partea mea să afirm că toți medicii au avut o atitudine neglijentă și că n-au ridicat un deget până nu le-ai strecurat ceva mărunțiș în buzunar. Mulți medici au făcut minuni, multe cadre medicale s-au expus direct la riscuri, expunându-și și copii și părinții.
Înțeleg și le mulțumesc acelor cadre medicale care nu și-au făcut jurământul de rușine și care acum pot, în continuare, să-și poarte uniforma cu mândrie, eroii în halate albe, care trebuie prețuiți.
Însă, cei care ați profitat de suferința unui om, forțându-l indirect să dea mită, pentru a contribui involuntar la piscina din spatele curții tale, mâinile voastre sunt murdare de brutalitate și cinism.
M-a afectat și pe mine această pandemie, pe lângă faptul că oamenii dragi mie au fost nevoiți să stea sub ușile medicilor și să îndure o atitudine condamnabilă, am avut norocul să mă regăsesc și pe lista celor virusați doar în acte. În timp ce colegii mei gustau din plin viața de student, eu m-am trezit cu două teste de Covid pozitive, petrecând în jur de 24 de zile în carantină. Testul Covid îmi era solicitat pentru cazarea în cămin, deci era imposibil să merg la facultate fără un test PCR negativ. Sănătoasă, fără vreun fel de simptome, la fel ca restul familiei mele, am stat izolată aproape o lună. Veneau amicii mei la poarta casei, îmi făceau cu mâna și plecau. De două ori mi-am făcut bagajele în speranța că plec și de două ori mi-am amânat plecarea. Prima dată plecasem la drum cu gândul că e absolut imposibil să-mi iasă testul pozitiv.
După 50 de km primim rezultatele prin poșta electronică și surpriză! Prietenul meu e negativ, iar eu pozitivă. Mereu sunt pozitivă, dar chiar nu m-am așteptat că până și în acest caz să umplu totul de pozitivism. Am coborât cât de repede am putut și am sunat să vină cineva să mă ia din coșmarul ăla.
Râdeam, filmam totul, de parcă era o farsă foarte bine regizată, nu-mi venea să cred că așa începe primul meu an universitar. Făceam haz de necaz și eram sigură că-i o simplă neînțelegere și că rezolvă mama cu un telefon. Dar…n-a fost nici pe departe așa. Drama totală a început în momentul în care am realizat că Denis pleacă și eu nu. Din şoc și glume proaste nu realizasem încă gravitatea situației. Când am sunat-o pe mama să-i dau marea veste că nu mai scapă de mine, nici măcar nu m-a crezut.
Când m-am trezit la realitate, pentru o secundă chiar am crezut că am Covid. Iar eu, să fiu sinceră, nu-s cel mai calm om din lume, mai sufăr și de ipohondrie, deci, după o scurtă investigație personală, estimam că voi muri în trei zile lucrătoare. Totuși, trebuie să recunosc că, din fericire, am dat greș. Am citit de vreo cinci ori lista cu simptome pe care ar trebui să le am și m-am conformat cu faptul că am devenit o simplă cifră într-o listă tare lungă. Listă pe care, pe lângă oameni cu adevărat infectați, se numărau și norocoși ca mine, bolnavi sub acoperire.
Deci, cum să explic acele 24 de zile când am devorat câteva cărți, am răsfoit toate grupurile care s-au făcut pentru studenți și am devenit în cele din urmă (când toată lumea trecuse în online), o tristă sferă pe meet, pe care nimeni n-o cunoștea.
Citeam pe grupul căminului în care fusesem cazată ,,are cineva sare?”, ,,îmi poate împrumuta cineva un morcov?” și-mi spuneam în sinea mea ,,vă dau eu și morcovi și ceapă și sare…”.
Prima rundă de izolare am suportat-o mai ușor, toată familia fiind condamnată la o drăguță carantină. Auzeam doar câteodată cum se zdruncina satul că avem noi Covid (am fost printre primele cazuri din sat, un caz fake ce-i drept, dar oricum caz rămâne, nu?).
A doua rundă de Covid a fost groaznică, pentru că s-a decis ca doar eu să fiu victima izolării, nu întreg echipajul. Îmi făcusem și atunci bagajul, îmi înghesuisem toate cele în două genți jumătate de casă, îmi luasem iar rămas bun de la toți și îmi pupasem iară pisicile de plecare, până am primit rezultatul, care s-a întâmplat să fie unul mai pozitiv decât îmi doream eu.
Într-un târziu, am ajuns și eu în Suceava. Oraș care deja era familiar pentru toți, pe care, însă, eu abia încercam să-l descopăr. Colegii nu mă cunoșteau, profesorii nu mă cunoșteau, îmi pierdusem locul la căminul pe care-l primisem inițial și m-am trezit în cel mai rău famat cămin din toate.
Auzeam pe holuri doar ,,mm da cine-i asta? E prima dată când o văd în cămin.”
Da, eram o anonimă extrem de anxioasă care s-a trezit într-o camera goală de cămin, o lume nouă și multă frică de teste PCR care persistă până azi. (Sabrina Vacari, CRP, II)
Foto generică – pixabay
Sabrina Vacari
