Primul Pas

Era undeva pe la ora 2 dimineața, eram în camera mea din marginea Londrei, ploaia lovea geamul cu un ritm constant, ca un ecou al unui timp care nu se mai oprește. Lângă fereastră, o lumânare parfumată arde cu o flacără palidă, aproape stinsă, ca o speranță obosită ce se luptă cu vântul unei realități prea grele. Gândurile mele vuiesc, se ciocnesc între ele ca niște stele rătăcite într-un univers fără harta lor, căutându-și sensul într-un cosmos fără margini. Timpul pare să se dilate, și fiecare clipă se simte ca un gol, un gol în care nu reușesc să văd niciun răspuns, doar aceeași întrebare ce răsună de doua decenii în mine, ca un ecou fără sfârșit. Cine sunt?

O întrebare purtată de briza vântului conștient, o căutare care pare să nu aibă nici început, nici sfârșit. Mă simt prinsă între straturi de timp, între trecut și viitor, ca o umbră ce continuă să se frângă. Îmi găsesc putere să-mi ascult mintea, învăluită de frică. Îi țip vocii din capul meu cu glas ascuțit parcă retezându-mi timpanul: Lasă-mă Universule să sparg barierele propriei minți. Lasă-mă să mângâi marginile conștiinței cu grijă, să simt cum limitele sunt acolo doar pentru a aspira către ce se ascunde pe cealaltă parte. Deschide-mi mintea prin uși și ferestre, să trec de șanțurile disperării și să călătoresc între lumi. Între lumile propriei mele povești. Conexiune rece între minte și suflet. Minte, purifică-te. Luptă maniacală, între mine..și eu.

Dar toți ne simțim așa la un moment dat.. sau nu? Mâncați de o frică ce nu poate fi explicată, ca o arsură interioară, un foc alimentat cu gaz, autosabotaj între minte și corp.

Toată viața am trăit-o în frică, frica de a eșua, frica de ce vor crede ceilalți, frica de necunoscut, frica să învăț, frica.. să încep.

Vocea din cap poate fi considerată o expresie a conștiinței tale, dar mai specifică. O putem privi ca pe un instrument  al conștiinței, un flux constant de gânduri și evaluări.  Aceasta voce influențează gândurile automate. Gânduri spontane care apar fără un control conștient. Ele pot fi pozitive sau negative și uneori reflectă frici sau dorințe adânc înrădăcinate. Convingerile personale modifică însa felul în care vocea din cap îți interpretează realitatea. De exemplu, dacă ai o credința limitativă despre tine însuți, vocea poate deveni critică sau pesimistă.

Cu toții avem momente parcă la limita între noi și lumea exterioară. Ne creăm imagini despre noi care pot fi atât de departe de adevăr, că ne pune în imposibilitatea de a ne vedea cum suntem cu adevărat. Ne agățăm de etichetele cu care ne-am obișnuit încă de când eram copii și asta ne face să nu mai luptăm să putem  vedea mai departe de ceea ce ne-au spus mereu ceilalți că suntem.

Și ajungi iar sub asediu.

Dar în patul meu rece, mâncată de frică ca de niște viermi care se hrănesc dintr-un măr, am simțit cum un cuțit mă taie. Mă face felii, și mă așează pe o farfurie. Un măr depersonalizat, urma să fiu mâncată. Undeva printre sunetele puternice a dinților care scârțâiau pe coajă, am simțit cum o voce slabă  aproape imperceptibilă ca o șoaptă rece  venind din adâncurile unui vis neîndeplinit încearca să-mi comunice ceva. Inițial am crezut că încep să delirez, să fiu înșfăcată din nou de psihoze, dar vocea aceea, un sunet nedefinit, pe moment ce trecea devenea tot mai clară, mai puternică, ca un far ce strălucea în întunericul unei mări tulburate. „ești mai mult decât haosul tău”, îmi șoptea, dar nu ca o simplă vorbă ci parcă ca o adiere ce mângâie un suflet rătăcit. O voce ce purta cu ea o căldură aproape familiară, o voce veche, ca o înțelepciune uitată, care mă mângâia, dar mă și provoca, ca și cum încerca să îmi dezvăluie un adevăr pe care nu eram încă pregatită să-l înțeleg. Vocea..nu venea din lăcașul unei rațiuni clare, ci parcă dintr-o adâncă înțelegere a fragilității umane, ca și cum însăși haosul era doar o mască, o iluzie prin care mă priveam, și că dincolo de el, existam eu, adevărata eu, neîntinată de zbuciumul gândurilor.       Vocea devenea tot mai vie, o entitate care mă îndemna sa mă regăsesc pe mine, într-o lume unde ordinea nu poate fi impusă, și imprevizibilul este stăpân, dar unde culorile, cu care urma să-mi pictez tabloul erau la mine în buzunar.

Simțeam cum cuvintele mi se amestecă, cum fiecare literă e ca un fulger ce îmi frânge liniștea, haosul pe care îl simțeam în mine era ca un labirint fără ieșire, fiecare gând o uliță fără capăt, iar emoțiile, umbre care mă urmau după fiecare colț. În exact acel moment, am simțit că există schimbare. Doar că mă simțeam incapabilă să ajung la ea. Cumva, ca o furtună ce o puteam vedea de la depărtare, dar care mă trăgea exact în mijlocul ei dacă închideam ochii. În capul meu, era posibil, simțeam că pot, dar când deschideam ochii și priveam în jurul meu, părea imposibil.

Eram sub asediul gândurilor. Gândurile noastre au o puternică influență asupra felului în care ne trăim realitatea. De exemplu, modul în care interpretăm o situație poate afecta modul în care reacționăm la ea. Gândurile negative pot duce la perceperea unui eveniment ca fiind mai grav decât este de fapt, iar gândurile pozitive pot ajuta la găsirea de soluții mai bune și eficiente.

Putem caracteriza gândurile în trei moduri:

–automate, cele care apar fără un control conștient. Atunci cand te întâlnești cu o experiență familiară, mintea poate răspunde rapid cu un gând format pe baza unui eveniment sau experiențe trecute.

–conștiente și inconștiente

Unele gânduri sunt conștiente, un raționament logic sau o decizie pe care o luăm, în timp ce altele sunt inconștiente, se petrec fără a le observa, de exemplu gânduri legate de frici.

–verbalizabile si non-verbalizabile

Unele gânduri pot fi exprimate în cuvinte iar altele pot fi imagini mentale sau emoții care sunt mai greu de descris sau de pus în cuvinte.

Gândurile sunt procese mentale, fluxuri de informații si imagini care apar în mintea noastră pe parcursul zilei. Ele reprezintă modul în care percepem, procesăm și interpretăm realitatea, dar și cum reacționăm la diverși stimuli externi sau interni.

Primul pas spre ușa de ieșire, este să recunoaștem că suferința poate deveni o zonă de confort mintal.  Conștientizarea deschide ușa. Dar primul pas nu te trece pe partea cealaltă.

Este foarte important să abordăm această suferință cu compasiune, să acceptăm că durerea face parte din experiența umană, dar să refuzăm să o lăsăm să ne definească. Trebuie să îți dorești să îmbrățișezi vindecarea. (Ionela-Andreea Moscaliuc, CRP I)