Mama, leacul din toate zilele mele

Când mă gândesc la mama, o văd mergând zâmbind prin viață, ca și cum ar purta mereu în inimă un soare blând, chiar și atunci când cerul zilelor ei e obosit de griji. Zâmbetul ei, senin și cald, are darul de a liniști furtunile mele interioare, iar prezența ei aduce echilibru chiar și în cele mai tulburi momente. Privirea ei, uneori tăcută, spune mai mult decât o mie de cuvinte și îmi reamintește, de fiecare dată, că indiferent cât de grea e ziua, acasă înseamnă acolo unde este ea. Mama, cu pași mărunți și hotărâți, a fost și rămâne sprijinul meu nevăzut, dar neclintit.

„Când mă uit la mama, ea îmi zâmbește de fiecare dată.” (Pe aici au trecut Cuțitarii, Jennifer Egan)

În acel zâmbet se adună toată răbdarea lumii, chiar dacă oboseala îi apasă chipul ca o amprentă a sacrificiului. E un zâmbet care nu cere nimic, dar oferă totul. În el am găsit mereu liniștea după o zi grea, încurajarea de care aveam nevoie să merg mai departe, forța tăcută care mi-a fost exemplu Trecerea anilor și greutățile vieții nu au știrbit frumusețea aceea adâncă, tăcută, care înflorește doar în inimile celor ce iubesc fără oprire – iar mama o poartă cu demnitate, neclintit, asemenea unei lumini care nu s-a stins niciodată.

Mama e acel loc sfânt unde toate durerile capătă alinare și toate neliniștile îmi găsesc răspuns. În brațele ei mi-am găsit mereu refugiu, iar vocea ei a fost pentru mine cea mai sigură busolă în mijlocul furtunilor. Ea m-a învățat curajul de a merge mai departe chiar și când îmi era teamă, perseverența de a nu renunța niciodată la ceea ce iubesc și puterea extraordinară a dăruirii fără condiții. Prin gesturile ei simple și prin iubirea constantă, mama a clădit în mine un om întreg, capabil să creadă în bine, în frumos, în ceilalți.

„Mama zice mereu că nu trebuie să-mi cer scuze pentru cine sunt. Că nu trebuie să-mi cer scuze pentru că sunt bună în ceea ce fac.” (Oameni anxioși, Fredrik Backman)

În cuvintele ei am găsit mereu puterea de a mă accepta și de a merge cu fruntea sus, chiar și atunci când lumea părea că așteaptă altceva de la mine. Mama a fost cea care mi-a șlefuit încrederea în sine, mi-a arătat că nu e nicio rușine în a fi sensibilă, ambițioasă, sinceră sau visătoare. Că autenticitatea e o virtute, nu un defect. Mi-a repetat mereu că succesul nu e un motiv de scuză, ci o dovadă că munca, pasiunea și harul pot fi împletite frumos atunci când faci ceea ce iubești cu adevărat.

De la ea am învățat că familia e mai mult decât un cuvânt – e rădăcină și leac: e primul adăpost în fața lumii, e locul unde te întorci mereu, indiferent cât de departe ai rătăcit. Mama a construit în jurul nostru un univers mic, dar complet, în care fiecare gest al ei – o mângâiere, o privire, o vorbă bună – vindeca fără să știm cât de profund. Cu prezența ei, casa devenea sărbătoare, iar prin dragostea ei necondiționată am învățat că nu e nevoie de nimic în plus pentru a fi iubit.

„Familia este locul unde te simți acasă, integrat, iubit, simți că ai locul tău, un statut, acolo unde mereu vei găsi leac pentru aproape orice.” (Omul și alte leacuri – Vindecări ce au schimbat destine prin veacuri, Asociația „Regatul Sânzienelor”)

Mama a fost leagănul meu, primul meu dascăl, vindecarea din palmele ei, sfatul din privirea ei, rugăciunea tăcută care m-a ținut la adăpost de rele. Ea a știut mereu ce să spună fără să rostească un cuvânt, să aline fără să întrebe, să iubească fără măsură. În nopțile în care febra sau visele urâte nu-mi dădeau pace, mâna ei răcoroasă pe frunte era mai eficientă decât orice leac. În zilele grele, o strângere de mână sau o simplă privire era de ajuns ca să-mi recapăt echilibrul. Am învățat de la ea că dragostea nu se strigă, se trăiește. „Ea mi-a fost leagăn, ea mi-a fost întâiul dascăl, a fost terapeutul meu, psihologul meu, duhovnicul meu, educatorul meu! Într-un cuvânt, mama a fost leac tuturor nepriceperilor mele de la naștere până ce am început a citi și a scrie…” (Omul și alte leacuri – Vindecări ce au schimbat destine prin veacuri, Asociația „Regatul Sânzienelor”)

„Nu este mână care să mângâie mai frumos decât mâna Maicii Domnului care miroase ca mâna mamei” – spunea părintele Constantin Necula. Și într-adevăr, „numai din mâna unei mame vine vindecarea familiei.” (Omul și alte leacuri – Vindecări ce au schimbat destine prin veacuri, Asociația „Regatul Sânzienelor”)

Atingerea mamei e alinare, e rugăciune mută, e gestul care vindecă fără cuvinte. Într-o lume în care totul pare grăbit și lipsit de profunzime, mângâierea mamei rămâne gestul simplu, dar esențial, care te poate întoarce la viață, la speranță, la echilibru. Mâna mamei șterge lacrimi, bandajează răni, oferă curaj și protecție. Este prima mână pe care am cunoscut-o, mâna care m-a sprijinit să pășesc și care, ori de câte ori o caut, mă primește fără ezitare, cu aceeași blândețe și căldură dintotdeauna.

Chiar și când ne-am mai certat, viața împreună a fost și este frumoasă: fiecare zi a avut și are în ea un strop de magie, de sens, de căldură. Discuțiile noastre, deși uneori furtunoase, au fost întotdeauna urmate de împăcare, de o îmbrățișare caldă sau o mână întinsă în tăcere. În ele am învățat că dragostea nu înseamnă absența conflictului, ci puterea de a rămâne aproape chiar și atunci când e greu. Că dragostea unei mame nu se zdruncină, ci devine tot mai adâncă în ciuda neînțelegerilor.

„Viața noastră de aici a fost și este așa de frumoasă. Chiar dacă ne mai și certăm. Nu vreau să se termine vreodată.” (Pe aici au trecut Cuțitarii, Jennifer Egan) – citat modificat

Și dacă mă întrebi de ce cred că mă va ierta ori de câte ori greșesc, răspunsul e simplu: pentru că e mama. Pentru că iertarea ei nu are margini și nu se cere, ci vine dintr-un loc adânc al inimii, unde dragostea e mai presus de orice greșeală. Am învățat de la ea că iertarea e o formă de iubire tăcută, dar puternică, și că o mamă nu ține socoteala slăbiciunilor noastre, ci le îmbrățișează cu răbdare. Ea vede dincolo de cuvinte, dincolo de fapte, și alege, din nou și din nou, să rămână alături de noi, necondiționat.

„— S-a supărat Mama pe tine? întreb.

— Cred că da.

— O să te ierte?

— Bineînțeles.

— De unde știi?

— Mama se numără printre oamenii care pot ierta, slavă Domnului!” (Pe aici au trecut Cuțitarii, Jennifer Egan)

Ea e acasă. Ea e leacul. Ea e mama. (Diana-Maria Poenaru – CMIC, anul II, Master)

Fotografia a fost preluată de pe site-ul https://ro.pinterest.com/

Diana-Maria Poenaru