Student orfan cu viaţa dată-n dar…

Oare câți dintre noi sunt într-o situație atât de grea? V-ați întrebat vreodată cum e viața fără un părinte sau chiar mai rău, să nu-i ai pe amândoi…? Poate, încercând câteva secunde să vă imaginați cum ați putea face față vieții fără oamenii a căror grijă și iubire este nemărginită, v-ați da seama, cât de importanți sunt acești oameni numiți „părinţi”. Greutățile nu ocolesc pe nimeni, însă orice problemă pălește în fața morții. Copilăria fără părinți e cruntă, mereu întrebi de ei și simți un gol în sufletul umbrit de durere. Ajunși la vârsta majoratului, liceul e gata, dar viața abia începe. Cum? Nimeni nu a știut în ce fel se vor desfășura zilele în lipsa tatălui meu, dar cu siguranță am știut că nu vor fi ușoare.

 

• Familia mea, centrul universului meu

 

Aș povesti mereu câte ceva despre părinții mei, dar mai ales despre faptul că erau foarte apropiați și orice problemă apărea în viața de familie găseau împreună soluții pentru a depăși impedimentul.

Familia mea era compusă din 4 membri, părinții, eu și fratele meu mai mare. Sentimentele pe care le aveam unul față de celălalt se manifestau zilnicprin pupici pe frunte, cu îmbrățișări și grijă ce ne-o purtam unul celuilalt.

Pot spune cu cea mai mare sinceritate că am avut parte de cea mai sănătoasă copilărie, eram mereu foarte pozitivi chiar daca tata era bolnav! Tot timpul el era cel care ne încuraja, ne zâmbea și ne oferea încrederea că ziua ce va urma va fi mai bună!

 

• O voce atât de caldă m-a rugat să am grijă de mama și de fratele meu

 

Iar în una dintre zile, tata a pierdut lupta cu viața. Vestea am primit-o de la medicul curant de la spitalul Sf. Spiridon din Iași. L-am dus pe tata, împreună cu mama, la Iași, cu speranța că acolo va primi mai bune îngrijiri în comparație cu zecile de spitale în care am mai fost.

Vestea a fost zguduitoare, mi s-a cutremurat pământul sub picioare! Tata și-a dat viața în spital, dar nu de față cu mine. Fix atunci ieșisem pe ușa salonului, deoarece trebuia să-l conduc pe fratele meu la grupul sanitar, deoarece i se făcuse rău când la văzut pe tata în starea aceea! Mama a fost cea care a auzit ultima răsuflare din păcate. Iar viața mea, din acel moment a fost mai mult gri închis decât colorată, cum fusese înainte.

Din ziua în care am realizat că nu-mi mai poate răspunde întrebărilor, o mare greutate s-a așezat pe umerii mei. Imediat după înmormântare, mi-a apărut în vis îmbrăcat în alb pur iar cu o voce atât de caldă m-a rugat să am grijă de mama și de fratele meu, că din noi toți eu sunt mai puternică și are încredere în mine că îi voi susține în locul lui! Și, după 10 ani, încerc să-l fac mândru și să fac ce m-a rugat, iar el, de acolo, din necunoscut, îmi trimite dragostea lui prin mii de feluri și îmi alină dorul și durerea.

Zilele nu au fost deloc ușoare, lacrimile curgeau necontenit, fată fiind, aveam nevoie de aripa tatălui în orice decizie aveam să o iau. În fiecare zi învățăm cum să fiu puternică, cum să mă descurc financiar, atât pentru cheltuielile personale, studii dar și pentru întreținerea casei! Pe lângă astea, învățăm și încă învăț să găsesc cuvinte pentru a o încuraja pe mama să fie și ea puternică, măcar de dragul meu și a fratelui. Nu cred că va exista vreodată oră sau zi sa nu mă gândesc la el. E ceva ce nu pot explica în cuvinte.

 

• Fiecare zi este o adevărată provocare

 

Trecând printr-o situație atât de dureroasă, mă întrebam de multe ori câți studenți îmi împărtășesc povestea. Sunt mulți, foarte mulți studenți care suferă din cauza pierderilor mamei, al tatălui său chiar pierderea ambilor părinți. Puțini pot vorbi despre asta. Uitându-mă în ochii lor, văd că simt ce simt și eu – durere! Crescând, am realizat că nu putem schimba calea fără de întors. Zi de zi, pentru noi este o mare provocare, cum să ne descurcăm financiar, cum să fim oameni buni, cu frica lui Dumnezeu și, mai mult decât atât, să știm că părinții plecați la ceruri ar fi fost mândri de noi.

 

• Îl căutam pe tata în fiecare om de pe stradă

 

Loredana Bulaicon, astăzi este profesoară, dar și -a pierdut tatăl pe când era micuță, în anii studenției nu îl avea. Mi-a mărturisit faptul că tatăl, era un om blând și bun, ferm și foarte corect. Ura minciuna. Hobby-ul lui cel mai mare era pescuitul, dar iubea și munca de tâmplar, pe care o făcea cu mare drag: ,,Legătura dintre noi era foarte strânsă, tot ce făcea el mă fascina. Toate activitățile mele erau legate de tata. Viața cu el era viață.  Simțeam că trăiesc, că respir. El era totul pentru mine.”

Ea ne-a povestit că atunci când a aflat că tatăl ei nu mai este, a simțit că  nu mai este nici ea: ,,Nu îmi puteam găsi parcă echilibrul în lume. El era echilibrul meu. După ce a plecat, sufletul meu era plecat cu tata. A fost cea mai nefericită parte din adolescența mea. A fost greu. Îl căutam în fiecare om pe care îl întâlneam pe stradă. De multe ori, când vedeam un bărbat cu rucsac și undiță, mă duceam repede să îi văd fața, să văd dacă nu cumva e tata. Au fost ani grei, dar nici acum nu pot spune că m-am resemnat”.

Loredana și-a amintit că cel mai de preț sfat pe care pe care l-a primit de la tatăl său a fost „să fie om”.

 

• Plângeam când pleca, plângeam când venea acasă

 

Victoria Cazacu, studentă la Universitate „Ștefan cel Mare” din Suceava, ne-a spus că are foarte puține amintiri cu tatăl sau, dat fiind faptul ca avea doar 9 ani când a decedat: ,,Pot spune mai multe din ceea ce auzeam de la familie și rude și anume că avea visuri mari, că își dorea tot ce-i mai bun pentru noi”.

Legătura dintre ei era foarte puternică, ea era atașată de el chiar dacă adesea era plecat în străinătate: ,,Chiar daca tata era plecat majoritatea timpului în străinătate, eu eram foarte atașată de el. Plângeam când pleca și plângeam când venea acasă. Părinții mei au fost plecați peste hotare de când eu și fratele meu eram mici. Noi am crescut cu bunica. Îmi aduc aminte momentul când veneau acasă pe câteva săptămâni, noi nu știam că ei vin, ne făceau surpriză, atunci simțeam cea mai mare fericire posibilă. Le duceam dorul, dar cumva eram deja obișnuită cu lipsa lor”.

 

• Am văzut multă lume la noi și nu înțelegeam ce se întâmplă

 

Despre ziua decesului,își amintește totul în detaliu: ,,Tata era acasă înainte de deces. Am sărbătorit împreună Crăciunul și Revelionul, și după… am aflat că a plecat la ceruri. Eu eram la școală. În ziua aceea oricum aveam o presimțire rea. Simțeam că ceva nu e în regula. Eram neliniștită, agitată, la ore nu mă concentram. Apoi, când am ajuns acasă de la școală, am văzut multă lume la noi și nu înțelegeam ce se întâmplă. Fratele meu, care avea 6 ani, mi-a zis vestea. Nu am vrut să cred, refuzam să cred ce se întâmpla. Refuzam să cred că tata nu mai este. Nu mi-am imaginat vreodată că îmi voi pierde tatăl atât de repede. A fost foarte greu fără el și încă este. Îmi este dor de el în fiecare zi. Încă mă întreb uneori cum ar fi fost daca era tata aici?’.

Au trecut 13 ani de când și-a pierdut tatăl, moment care a reprezentat cea mai dificilă provocare pe care a confruntat-o: ,,Mama m-a ajutat cel mai mult, mama e cel mai puternic om pe care îl cunosc. Ea m-a încurajat în tot ceea ce am făcut și mi-a respectat orice decizie. Eu am încercat sa fiu puternică și încă o fac. Încerc să depăn amintirile pe care le am cu el și îmi imaginez că le retrăiesc din nou. Până la urma el rămâne o amintire veșnică. Pierderea lui m-a făcut mai puternică și sunt sigură că acum mă privește de sus și mă protejează. Cu toate astea, am momente când mă gândesc la el, îi simt lipsa și mi se face un dor enorm de el….A plecat fără să reușească să își îndeplinească visurile. Rămâne un gol suflet.. o amintire veșnică….”

 

• Ziua în care voi reuși, va fi bucurie pe pământ dar și în cer

 

E foarte greu să fii student fără ajutorul părinților, este extrem de dificil, dar nu imposibil. Mereu m-am motivat și ambiționat că pot și sunt în stare să ajung un om mare și când spun mare, spun un om integru, responsabil! Am auzit şi simțit de multe ori cum e să nu ai bani pentru lucrurile ce alții le aveau fără să facă ceva sau să muncească. Asta doare. Lumea din ziua de astăzi e rea în mare parte, dar cu certitudine îngerul de sus are grijă să trimită și oameni buni, iubitori, în viața copilului lor rămas orfan și uite așa, încrezători că ziua următoare are să fie mai bună, o săptămână mai bună, reușind, examen de examen! Încet, atingând ziua când, voi reuși în viață, va fi bucuria de pe pământ, dar și din cer. (Maria-Magdalena Acasandrei, CRP, II)

Foto generică – pixabay

 

Maria-Magdalena Acasandrei