Relicva citadină
Orașul te enervează printr-un barbarism vacarm. Tâmplele îți zvâcnesc sub o strânsoare depravată, iar psihicul și fizicul te lasă la ananghie. Somnul are întâietate de prea multe ori și îți devine antipatic. Cel mai bun amic al ființei tale ajunge să-ți provoace oroare prin simplu fapt că îți mistuiește orele după-amiezii târzii în care te-ai deprinde cu o activitate mai laborioasă. Ai face orice altceva, numai odihnă nu. Mie îmi place să fiu absorbită în filele unui roman propus pentru citire în aceea săptămână. E unul dintre sporturile mele preferate.
În acel moment, deviza creațiilor genului liric – racordarea omului cu natura – începe să încolțească în minte, gândul se preface în gest și gestul în faptă; iară anturajul care îndeplinește voința dezertării traiului urban este parcul, reduta naturii, reminiscențe ale unui codru demult apus. Insular, pe lângă atâtea compoziții de beton titanice, parcul pare desprins din alt reper spațio-temporal, fiind ambasadorul cel mai elocvent al încercărilor de a subjuga rigorile consuetudinare prezentului. Cât de dureros e donchihotismul…!
Cu toate acestea, într-o obârșie de verziș mai rar este dat omului să observe următoarea frescă: mreje ticsite de iederă cățărătoare crudă ce se cramponează în jurul unui corp metalic de bicicletă rugos. Pesemne, stăpânul său a uitat-o acolo în goana sa nebună după corpurile cerești plămădite în aluatul enigmatic de culoarea safirului. Curios lucru este că iluviunea desișului copleșit de alinarea cordială a soarelui celest nu se jena de captura sa hazlie. Era ahtiată după rebotezarea vehiculului pe două roți în culcușul ei poros, legându-și-o astfel pentru vecie. Singurul ce avea să-și conserve continuitatea era coșul împletit din vergele lungi, subțiri și flexibile, fragmente ale ramurilor copacilor tineri.
Mama natură nu va fi nicicând o jertfă a desuetudinii. (Diana Maria Poenaru, CRP, II)
Diana Maria Poenaru
