O poveste de toamnă…
M-am săturat să tot adăpostesc în sufletul meu atât de mulți maidanezi lipsiți de simțire.
Nu mai sunt în stare să îmblânzesc aceste hiene însetate de sânge, singur sunt doar o altă bucată de carne care hoinărește naiv printr-o lume mult prea mare.
Mi-e dificil să înțeleg și mi-e groază de ceea ce simt cu adevărat. Trăiesc într-o toamnă continuă, melancolie, cafea rece și prea multe resentimente pe care pur și simplu nu le mai pot căra în urma mea. Mă scufund încet în tăcere în timp ce răsfoiesc un album care-mi pictează într-un mod afurisit goliciunea sufletului. Mă afișez mult prea des zâmbind în poze, deși nu e zâmbetul meu, e un zâmbet furat dintr-o pictură făcută de un neîndemânatic. Acest zâmbet trădează toamna ființei mele. Mi-au plecat păsările inimii, lăsând camerele goale…cele patru camere cuprinse de un aer greoi și necaracteristic mie. De când am rămas izolată în căsuța mea dominată de toamnă nu mai știu ce înseamnă culoare. Ea mi-a furat toată viața din zâmbet, a împachetat-o într-o foaie de ziar și a pus-o în buzunarul de la spate.
Fotoliul meu maro din sufragerie mă înghite încet, mă fac una cu materialul aspru și se desfășoară un fel de infuzie din textile și carne. Devin una cu petele maronii de pe pătura ce-mi stă așternută la picioare și refuz pur și simplu să mă mai prefac că-s mai mult decât o simplă piesă de mobilier. E toamnă azi, a fost toamnă și ieri, îmi port ochii grăbiți printre frunzele ce cad din stejarul nostru mare, din fața porții. Ea nu mai este, iubea toamna și iubea stejarul de la poartă. Plecând cu pași pierduți, a lăsat în urma ei o poveste construită împreună, doar eu și ea, capitol cu capitol.
Sunt un actor trist, iar azi nu-mi pot accepta realitatea, dar poate mâine o voi face. Poate mâine o voi cuprinde cu ambele mâini și n-o s-o mai condamn pentru ceea ce am devenit. Poate mâine voi ieși pentru prima dată pe scenă și-mi voi expune lejer diagnosticul, nu mai vreau să fug de boala mea, e timpul să las scenariul la o parte și să nu-mi mai îngân durerea, ci s-o cânt cu voce tare. Mi-e dor de ea, această boală-mi mănâncă toate celulele corpului meu. (Sabrina Vacari, CRP III), Foto generice – pixabay
Sabrina Vacari
