Navetistu’

Sună telefonul. Începe o altă zi. Este tare frustrant. Este ciudat cum tu trebuie să te pregătești de o nouă zi, când încă cerul doarme. Hainele parcă sunt ostile, aspre și te zgârie. Nu poți să decizi ce culori vei purtă în acea zi, ca în final să fii îmbrăcat din cap până în picioare, în negru, culoarea pe care o vezi zi de zi când te trezești.

Iuliana Niga

Fug cu cafeaua in mana pana la mașină. Pornesc mașina, pun centura, mai beau o gura de cafea și încep cei 64 de km. În drumul meu până la Universitate, mașinile sunt mereu aceleași. Aceeași culoare, aceeași viteză și același tip de mașină. În cea mai apropriată stație, pe lângă care trec, oamenii sunt mereu aceeași. I-am văzut de atâtea ori, încât deja le știu obiceiurile. De exemplu, el, omul cu cele mai bogate sprâncene pe care eu le-am văzut. Tot timpul are masca pusă invers, telefonul pus în buzunarul de la piept și merge legănat. Soarele își face prezența, străbate  geamul și mă chinuie atât de mult, încât ochii îmi plâng și hotărăsc nervos să se trezească. Acum vine și parte cea mai bună, conduc, ceea ce mă liniștește maxim, iar Kiss FM, mă distrează copios cu programul lor de glume. Da, îmi place să conduc, mi-a plăcut mereu și cred cu ardoare că-mi va place toata viața. Șoseaua mă surprinde zilnic cu tot felul de „pricepuți” auto, încât mă trezesc instantaneu. Ajung la facultate, sunt primul an, dar nu îmi închipuiam că asta înseamnă studenție. Colegi tot mai puțini, pe coridor sensuri giratorii mai multe ca intersecții, mă dezinfectez și îmi pregătesc același slogan care a ajuns să mă reprezinte zilnic „Bună dimineața, mă scuzați că am întârziat 😊”

Fug de la facultate, străbat cei 64 de km spre casa, puțin mai entuziasmată, am grijă la cei ce semnalizează stânga și fac dreapta ( probabil au avut o zi grea la birou) sau sunt atentă la regulile de circulație, să nu depășesc viteza preconizată de lege, deși în mod sigur cu toții o facem.

Sunt în pat și mă gândesc cum o să-mi scuz mâine întârzierea, upss 😬

Iuliana Niga, EPM