Loquere, ut te videam
Limbajul diferă categoric ființa umană de celelalte necuvântătoare. Astfel, vorba rămâne cea mai sublimă carte de vizită pe care nu ești nevoit să o printezi, ci să o articulezi, să o pregătești prin îndelungul exercițiu al vorbirii. Din clarobscurul fizionomiei, vorba îl demască cu adevărat pe om. Magna ars, retorica, a fost disciplină de căpătâi în vremurile pe când inteligența nu putea fi decât naturală. O incursiune individuală printr-un manual de retorică nu prejudiciază, ba din contră, conferă beneficii inevaluabile, ce își vor da rodul ulterior. Teoretic, pentru a fi elocvent, e nevoie mai întâi de un arsenal compact care să includă: cunoștințe vaste, logică riguroasă, memorie consecventă și, peste toate (mai ales), curaj.
Am surprins de nenumărate ori, în șoaptă, la cursuri, răspunsuri timorate dar corecte, la întrebările profesorilor. Și am înțeles că frica de a greși răpune deseori entuziasmul cunoașterii. De ce nu s-ar prevala studentul de acest privilegiu de „a greși”, acum, cât îi este acordat, în studenție? Mai prielnică arenă (decât studenția) pentru a-ți cunoaște și testa capacitățile, de a lupta cu fricile, fără a avea de cules spini – numai laurii cutezătorului – nu este posibilă. În orice altă ipostază a vieții greșeala se contabilizează și se somează plata, direct proporțional cu amplitudinea acesteia. Avantajul incomensurabil al studentului este de a greși, chiar și deliberat, dar numai într-un scop nobil – de a învăța ceva din experiența taciturnă. Ori, greșeala acceptată ca o posibilitate se aseamănă cu o săritură în gol, ce destabilizează confortabilul așezământ al celui ce nu-și permite să vorbească, adică să greșească – amortizată de experiența dobândirii curajului de a sări, pentru a obține ceva mai mult decât confortul, cunoștința.
Din propria-mi experiență, uitându-mă retrospectiv, la prima competiție intra-universitară la care am îndrăznit să particip (Legal Debate), țin minte limpede cum inima voia să-mi testeze elasticitatea toracelui. Fiind anul întâi pe atunci, am descoperit cu stupoare că a vorbi în public presupune mai multă sudoare decât a alerga cinci kilometrii. Și uite așa, an după an, miocardul s-a hipertrofiat considerabil, datorită încăpățânării mele de a continua să particip la astfel de competiții ce presupun vorbirea liberă, pe tematici juridice, bineînțeles.
Anul patru, mi-a conferit posibilitatea de a pleda în capitala Norvegiei – Oslo, în cadrul unei competiții de rang internațional, unde am învățat că a pleda într-o limbă străină nu e tot una cu a gândi în limba română. Cea din urmă e chiar infernală.. Din tot periplu de competiții la care am avut șansa să particip, nu pot decât să regret că nu m-am încumetat la mai mult. În anul întâi patru ani păreau a fi un opt răsturnat.. dar, timpul, spre cinstea relativității, mi-a dovedit contrariul.
Cu toată dulceața ironiei, noi toți muritorii care cutezăm să ne înfruntăm în turnirurile juridice, ridicăm batista în cinstea colegilor noștri din Elsa Suceava, și a tuturor colaboratorilor: profesori, magistrați, profesioniști și, desigur, sponsori. Fără sprijinul și implicarea acestora, ne-am fi exersat și acum pledoaria în parc.. și probabil primăvara ar fi întârziat…
P.S. Concluzia? Implicați-vă, dragi colegi. Concurați, organizați, asistați. Dar, înainte de toate, învățați. Curaj! În cel mai rău caz veți ajunge juriști… (Radu Semian, Drept IV)
Radu Semian
