Intimitatea sub lacăt

Motto:

„Minunată viață este aceea care se menține necontenit în ordine, chiar și în intimitatea sa.” Michel de Montaigne

Aluneci pe o bucată de marmură pictată în divinitatea profunzimii sufletului. O bucată de marmură înclinată înspre tine și credințele tale. Ceea ce este divin și dacă este acesta conceptul înscris între file, trecut din casă în casă, din vorbă în vorbă. De-ar fi adevărat, de-ar exista ideile de bază aduse pe o tavă lumii, conceptele filosofice ce necesită o gândire și o analiză profundă a tuturor aspectelor.

Aș vorbi despre Grădina Edenului în cele ce urmează, o interpretare ce cuprinde ideea de bază a religiei și conceptele mele proprii. Să încerc cioplirea unei Grădini Edenice cu miresme vii, liniște și meditație, o altfel de lume, ce nu poate fi văzută, sesizată, o lume care există în noi și în viziunile noastre.

Suntem oameni, mulți, suntem diferiți și asta ne face special pe fiecare. Să luați ceea ce urmează să scriu ca ceva meditativ, o contemplație într-o perioadă ploioasă, mohorâtă sau atunci când fulgii de nea cad într-o dimineață cu ger.

În Geneză, Grădina Edenului este locul unde Adam și Eva au trăit după ce au fost creați. Ce-ar fi dacă aș spune că conceptul meu se bazează pe faptul că fiecare suntem stăpânii proprii grădini. Spațiul intim nu este oare o poartă cu lacăt, o grădină? Nu cumva ne creăm pe noi însuși în acest spațiu care ne aparține?

Începem prin a alege o bucată de piatră care suntem noi, niște frunze verzi aruncate în bătaia vântului. Lovim cu dorințele, visele noastre de a reuși piatra atât de brutală și lipsită de forme. Lucrăm cu gândul că va ieși o capodoperă, un nou noi în alte culori. Într-un moment iese ceva urât, monoton și foarte fragil. Cu timpul, cu sudoarea ce s-a depus și s-a cristalizat la picioarele noastre, apare o figură aproximativă, un tablou încă simplist în ceea ce ar fi trebuit să fim. Mai apoi, obosiți și îngreunați de lanțurile albe de la picioare, ajungem spre sfârșit. Dar să nu credeți că am creat ceva perfect. Pe aici s-a cioplit un pic prea mult, aici prea puțin, aici e prea mult contur și tot așa. Nu suntem perfecți și nu putem deveni perfecți. Frunzele verzi au ruginit și au ajuns să cadă pe pământ, se descompun încet și fiecare fir se intercalează cu fiecare moleculă de pământ.

Dacă Adam suntem noi, atunci cine ar fi Eva? Aici ar fi o idee care cuprinde un spațiu mai vast. Nu ar fi doar o persoană în acest cerc intim al nostru, ci un întreg grup social. Părinți, persoana iubită, prieteni foarte apropriați, rude și persoane care au primit încrederea noastră și locul sub salcie, în spațiul intim.

În momentul când cioplim, în această perioadă lungă și complicată, se creează acest grup social. Construim în interiorul nostru lăcașuri în care să ne întâlnim, să comunicăm despre dureri, greutăți, eșecuri și restul ce ne apasă. Un altar în care grupul devine liniștea, îndurerarea și spovedania. Cu cât frunza se metamorfozează, cu atât acest lăcaș al purificării se micșorează, rămân puțini care m-ai dau importanță intimității noastre. Din acest punct ar pleca păcatul, și nu în ultimul rând exilul.

Se întâmplă în plimbarea frunzei încă verzi multe perturbații, schimbări radicale și conflicte cu persoane. Trădarea a fost și rămâne în societate, astfel că tu acționezi. Pentru a curăța spațiul tău intim de rău și interpretările acestuia, creezi judecata, adică purgatoriul. Dorești să te inserezi cu intimitatea mea? Atunci treci prin foc, jertfe și respectă anumite reguli. Doar timpul ce se scurge în clepsidra ce stă atârnată de poarta Grădinii tale este cel ce curăță și nuanțează pe cei ce pot rămâne și cei ce trebuie să plece. Deciziile rămân la alegerea ta. Tu decizi ce e bine pentru tine și lumea aceasta intimă, tainică. Dacă păstrezi o sămânță de răutate e probabil să se ofilească florile, să se înnegrească pământul. Te macină decizia și  alegi, într-un final, dar nu iei întotdeauna decizia corectă.

Spațiul intim este ceva minunat, am ales să vorbesc despre tema aceasta, deoarece acest spațiu este unul sacru. Aici ne contopim cu noi înșine, cu fricile noastre, cu obsesiile, cu dragostea ce ne joacă feste. Aici ne simțim în siguranță, aici este pântecul matern în care copilul din noi se simte bine, departe de probleme și devine domolit, absorbit de liniște într-o profundă meditație. (Cristian Reznic, CRP I)

Foto generice: pixabay

           Cristian Reznic