Înaintăm în sesiune

Visăm la povești ce probabil nu se vor întâmpla niciodată. La lumini, scântei și sclipiri ce nu se vor aprinde niciodată. Visăm la o lume mai dreaptă, mai corectă, mai sinceră, și tot visăm.  Simt că trăim într-o lume în care nu prea mai reușim să găsim ceva real. Fiecare e în filmul lui, cu povestea lui, în capul lui. Prea puțini oameni, mai observă…spre exemplu, o floare.

Totuși există acel ceva care este mult mai presus de noi. Poate fi ceva din planul spiritualității, o emoție, un gând.

Trăim într-o lume în care comunicarea e goală de esență. Toți vorbim în permanență și totuși prea puțini spunem ceva. Poate pentru că nu mai avem nimic de zis, poate pentru că ne-am lăsat puțin prea mult purtați de val. Ne intoxicăm cu informație fără valoare, content lipsit e sens, pentru un gram de dopamină. Suntem goi. Mai goi ca niciodată.

Acum că e perioada sesiunilor, tot mai mulți dintre noi suntem pe pilot automat. Respirăm energizant și cafele, cele opt ore de somn pe noapte par un basm rupt dintr-o carte, și tot ce vedem în jur pare să ne facă să ne simțim tot mai mici. E adevărat că pentru cei mai mulți dintre noi, această perioada de trei săptămâni pare să ne ucidă. Iar cel mai bun lucru pe care îl putem face, este să ne amintim, să privim o floare.

Perioada asta, la momentul actual nu e doar despre nopți nedormite, ci și despre frici. Într-un sistem care sustrage din ce în ce mai mult ajutorul financiar al studenților, ajungi să înveți cu frica în stomac să nu pici examenul, pentru că plătirea restanței ar însemna să faci foamea. E un subiect delicat, dar pune o presiune enormă pe cei în cauză.

De multe ori, sesiunea nu testează doar cât știi, ci cât poți duce. Nu materia este obstacolul principal, ci presiunea care se adună în jurul ei. Examenul devine un context în care sunt testate limitele emoționale ale studentului, nu doar capacitatea lui de memorare.

Sesiunea nu te lovește doar prin materie, ci și prin ce se întâmplă după un eșec. Un examen picat sau o notă mică nu rămân doar pe hârtie. Îți dau peste cap încrederea, te fac să te îndoiești de tine și îți taie motivația exact când ai nevoie de ea. Problema nu e doar rezultatul, ci faptul că trebuie să mergi mai departe imediat, să înveți pentru următorul examen, chiar dacă în minte încă rulează dezamăgirea și frustrarea.

La toate astea se adaugă lipsa somnului. În sesiune, nopțile se scurtează, zilele se lungesc, iar oboseala devine ceva normal. Mulți studenți ajung să funcționeze pe cafea, stres și adrenalină. Te concentrezi mai greu, reacționezi mai impulsiv și orice problemă, oricât de mică, pare mult mai greu de dus. Nu rezistă toată lumea acestui ritm. Iar cei care trec sesiunea nu sunt întotdeauna cei mai bine pregătiți, ci cei care reușesc, cumva, să rămână pe linia de plutire.

Ce îmi spun mie, înainte de prima sesiune

Încerc să-mi amintesc că nu trebuie să fie perfect. Nu intru în sesiune pregătită ideal și nici nu cred că există o variantă „corectă” de a trece prin ea. O să fac ce pot, cum pot, și probabil o să greșesc pe parcurs. Important e să nu mă blochez din cauza asta.

Îmi spun și că un examen picat nu o să însemne sfârșitul. Chiar dacă o notă mică sau un eșec o să doară, nu ar trebui să mă definească. O să fie greu să mă adun și să trec la următorul examen, dar știu că dacă rămân blocată într-unul singur, restul devin și mai greu de dus.

Știu deja că o să dorm puțin. Nu hrănesc niciun fel de iluzii. Dar încerc să nu ajung la epuizare totală, pentru că oboseala mă face mai panicată și mai confuză decât materia în sine. Chiar și câteva ore de somn pot face diferența între a înțelege ceva și a citi degeaba.

Încerc să nu țin tot stresul în mine. Faptul că vorbesc cu alți colegi sau cu cineva de acasă nu rezolvă tot stresul generat de sesiune, dar mă ajută să nu mă simt atât de singură și de izolată. Mai ales când îmi dau seama că aproape toți suntem la fel de speriați, doar că nu o spunem.

Cel mai mult încerc să-mi spun că sesiunea trece. Chiar dacă acum pare cea mai grea perioadă, nu o să rămână aici pentru totdeauna. E doar prima mea sesiune și, oricât de greu ar fi, nu o să fie ultimul obstacol peste care o să dau în viața asta.

Este extrem de important să respirăm. Să respirăm conștient. Să înțelegem că nu se sfârșește lumea. Sănătatea noastră mentală este pe primul loc, și de aceea este absolut necesar să avem grijă de noi. Să ne hidratăm, să transformăm tot procesul de învățare în ceva estetic.

Și încă o dată, sa ne amintim să privim o floare. (Ionela – Andreea Moscaliuc, CRP I)

Ionela – Andreea Moscaliuc