Exilul din sine în labirintul cartierelor
Atunci când evadezi din cartierul în care te-ai născut, în care ai respirat pentru prima oară aerul vieții și ai cunoscut formele primare ale lumii, în care ai plâns și ai rostit primele cuvinte, nu fugi doar de un spațiu fizic, ci te rupi de o parte din tine. Fugi de o memorie a trecutului, de o identitate absurdă pe care ai creat-o, de o versiune a ta, un fals personaj imperfect. Plecarea din cartier nu este un simplu act de mutare, ci un exil simbolic dintr-un colț de realitate în care eul tău putea, poate, să existe cu adevărat. Fiecare cartier poartă o amprentă spirituală a celor care îl locuiesc, dar mai ales a celor care l-au părăsit în cautarea a ceva nedefinit, vag, dar apăsător de necesar.
Ce cauți, de fapt, în aceste spații străine? Poate o variantă a ta netrăită, un tu ipotetic, conturat dintr-un amalgam de dorințe ieftine, regrete și vise neîmplinite. Însă, odată ce ai ajuns în acele cartiere necunoscute, ai ajuns să pășești pe acele străzi care îți par libere, te lovește o nouă formă de nefericire. Atunci înțelegi că nu spațiul te chinuie, ci reflexia propriei tale pierderi în oglinda murdară a societății în care trăiești.
Problema devine, brusc, una morală. Cât de corect este să fugi? Este fuga un act de curaj sau de lașitate? Nu este cumva o renunțare la sine pentru iluzia unui sens în societate, acea condiție de a fi cineva? Marea călătorie, acest mit modern al reconstrucției sinelui, se dovedește, de cele mai multe ori, o mare pierdere de timp. În cartierele străine nu te regăsești, din contra, te fragmentezi și mai mult, o mie de tu în același loc. Nu găsești ce cauți pentru că nici nu știi ce cauți. Poate alte suflete pierdute, răvășite de suferință și ipocrizie, care încă mimează speranța într-un viitor promis, dar niciodată livrat.
Doar bisericele, acele relicve ale unei credințe colective, tronează în mijlocul acestui haos și inundă străzile cu proisiuni de izbăvire. Dar chiar și această inundație devine ideologică, mecanică și absurdă. Într-un cartier în care speranța a devenit slogan, lumina își pierde sacralitatea și se transformă într-o pată murdară, o dâră de neon pe zidul unei clădiri abandonate. În această lume care este o comedie tragică, se duce o luptă nevăzută între trup și eul interior. Trupul vrea confort, validare și obiecte de lux, toate alimentând un ego flămând ascuns în adâncuri. Eul însă nu cere decât sens, luciditate și suferință purificatoare. El este starea catartică a unei existențe murdărite de rutină. Poate, fără să ne dăm seama, tocmai pe acest eu îl căutăm, rătăcind din cartier în cartier, confundând geografia cu salvarea.
Suntem, în esență, bestii domesticite. Ne naștem cu o latură brută, instictuală, dar o înăbușim imediat ce pășim în spațiul social. În fața altor bestii domesticite zâmbim, ne aplecăm și ne dresăm reciproc. Lumea nu mai este un teritoriu de trăit, din contra, a devenit un teritoriu de acceptat. Ne plimbăm prin jungla urbană ca niște spectre, consumând obiecte cu fascinația aborigenilor care văd prima oară conchistadori. Și, totuși, în această lume, ceva a murit. Sălbăticia, pulsul și focul. Ne-am domesticit până la absență. Am murit nu biologic, ci spiritual. Trăim după reguli, purtăm măști și avem așteptări de la o simulare a vieții pe care o producem. Și așteptăm moartea, mai puțin din frică, mai mult cu speranța că în acel moment va ieși animalul nostru interior din cușcă și va urla din nou liber.
Dar nici moartea nu ne mai aparține, am fost transformați în spectacol. Orice gest de revoltă e neutralizat imediat, ți se pune căușul în gură, iar imaginea ta este proiectată pe un ecran imens în piața publică. Devii produs, devii un caz particular de bârfă și speculații și devii o lecție neagră pentru mulți oameni care încep să te ignore. Te întrebi când ai devenit atât de nesăbuit să crezi în promisiunile unei lumi construite pe frică, supunere și iluzii de progres. Îți eliberezi singur ghilotina, iar lama nu e o construcție de oțel, mai degrabă de conștiință, acea conștiință rece, precisă și definitivă.
Dar poate, în tot acest exil, în toată acestă rătăcire prin cartiere și stări de ființă, poate se ascunde o ultimă șansă, să ne oprim și să începem să conteplăm asupra lucrurilor ce se întâmplă din jurul nostru. Să nu ne mai ghidăm geografic și să începem să privim înăuntrul nostru răscolit de prea multe întrebări. Acolo, într-un cartier interior uitat de lume, poate mai trăiește eul nostru nedresat, cel care a visat, care a suferit și care a iubit fără motiv. Poate nu e prea târziu să-l ascultăm. (Cristian Reznic, CRP III)
