Dialectica alienării. Lumea celuilalt și moartea în absurd

Trăim într-o lume care nu ne aparține, nu în sensul că ne-ar fi fost răpită printr-un act de forță, ci prin faptul că ne-am îndepărtat de propria noastră esență prin dorința de a fi ceea ce vedem în ochii celuilalt. Nu mai construim, ci copiem, nu mai căutăm adevărul, ci reflectăm asupra imaginei sale sociale. Lumea pe care o trăim este o construcție a unei voințe străine, o lume în care conștiința s-a înstrăinat de ea însăși. Ne aflăm, așadar, în plină dialectică a alienării, suntem și nu suntem în același timp prezenți în lume, căutăm dar nu găsim nimic, pentru că punctul de plecare al devenirii noastre este în altul, nu în noi.

Nietzsche a deconstruit idolii vremii sale – Dumnezeul mort, morala sclavilor și adevărul absolut. În ziua de astăzi, idolii sunt și mai insidioși, pentru că nu mai trăiesc în catedrale sau norme morale, ci în ecrane. Dogmele de altădată s-au schimbat radical, acum persistă dogma imaginilor fluide, repetitive, îmbrăcate în aura unei normalități vulgare și fără discernământ. Publicitatea a devenit noua religie a timpurilor moderne, care cere în schimb nu credință, ci identificare. Nu cere unei mase de oameni să gândească, ci să-și dorească ceea ce nu-și doresc niciodată cu adevărat. Iluzia banală a unei false necesități psihologice de care omul nu este conștient.

Nu mai avem valori proprii, ci doar reflexe ale valorilor promovate. A fi „în pas cu vremurile” înseamnă a renunța la gândirea proprie. Publicitatea nu vinde doar produse – ea vinde moduri de a fi. Îți oferă o identitate gata croită, iar tu plătești cu autenticitatea ta. Iată noul pact faustic: sufletul pentru o imagine reprezentativă deasupra celorlalți.

Societatea este saturată de modele și forme puse la dispoziție de o voință colectivă difuză, dar omniprezentă. Această voință nu este, însă, universalul rațional în definiția lui Hegel, ci un universal spectral, produs al capitalismului târziu, al rețelelor sociale și al publicității. Această voință devine noul Spirit obiectiv care, în loc să exprime libertatea individului în lege, etică și cultură, îl închide într-o ficțiune permanentă – a fi ca ceilalți, a avea ce au ceilalți și a trăi cum trăiesc ceilalți. Din această perspectivă, nu mai există devenire autentică, ci doar o adaptare continuă la ficțiuni prefabricate.

Jean Baudrillard a vorbit despre simulacru, imaginea care nu mai reflectă nimic real, ea devine însuși o realitate în sine. Publicitatea, media și industria de lifestyle sunt fabrici de simulacre. Îți arată cum arată dragostea, succesul, fericirea, însă totul este un vid interior, o imagine perfect lustruită, dar în spatele căreia se ascunde un nimic esențial.

Această lume a simulacrului nu mai are nevoie de adevăr, pentru că nimeni nu îl mai caută. Căutarea este înlocuită cu consumul. În loc să construim valori, le cumpărăm, în loc să ne trăim viața, o imităm. A fi original devine un act de rebeliune, iar rebelul e privit cu suspiciune, nu pentru că ar fi periculos, ci pentru că nu produce suficient. Cine nu se conformează, nu consumă, iar cine nu consumă, nu contează și este exclus din comunitate.

Omul contemporan dorește să fie împlinit, dar trăiește cu regret și un mare gol într-un loc unde nu își valorifică sinele. Caută adevărul, dar îl înlocuiește cu opinia dominantă. Vrea iubirea, dar îmbrățișează relații tranzacționale. În loc să-și trăiască viața, el își postează experiențele pentru ca viața să capete importanță. Astfel, trăiește o formă a absurdului radical, o existență în care sensul a fost expulzat, iar dorința nu mai are unde să se întoarcă.

Într-o lume care vrea să fim altcineva, să ne amăgim pe noi înșine, a fi ceea ce suntem reprezintă un act suprem de curaj. Să nu mai trăim lumea idolilor către care ne închinăm și către care tindem, dar să încercăm să o creăm pe a noastră. Să nu facem acest lucru dintr-o revoltă brutală a spiritului, mai degrabă dintr-o voință profundă de a deveni ceea ce ne dorim cu adevărat să fim. Din acest punct putem afirma că se află începutul vieții autentice, în refuzul de a repeta comportamente fictive și începerea construirii și definirii propriilor valori. Cine nu moare în absurd, trebuie să ardă în voința de a fi. (Cristian Reznic, masterand)

Foto generică – Pixabay