Dincolo de vinovăție. Destinul omului în filosofia lui Walter Benjamin

Walter Benjamin, în eseul său Destin și caracter, redefinește destinul ca o rețea de relații care acționează asupra omului și pune sub semnul întrebării responsabilitatea individuală în fața fatalității cosmice. În primul rând, filosoful german afirmă că: Destinul este ansamblul de relații care face din omul viu un vinovat, idee care sugerează că destinul este o forță exterioară ce influențează viața umană. Destinul devine, astfel, o predestinație cosmică a omului, în care vina nu este rezultatul acțiunilor sale, ci o condiție fundamentală a existenței sale în lume.

Omul nu este o entitate autonomă, complet liberă, ci o ființă născută într-un set de relații predeterminate, care îi definesc vinovăția. Aceste relații nu se limitează la normele sociale sau legale, ci au un caracter ontologic mai profund. Vinovăția, în acest sens, nu se referă la un act moral specific, ci la o stare fundamentală, inerentă condiției existențiale a omului. Destinul este mecanismul care generează ideea de vinovăție, nu prin acțiuni conștiente sau deliberate, ci prin faptul că omul coexistă într-o rețea de forțe și circumstanțe ce îl fac inevitabil vinovat.

Ideea de vinovăție naturală, evocată de Walter Benjamin, sugerează că, la nivelul cel mai fundamental, existența umană însăși este vinovată, independent de acțiunile conștiente ale individului. Această vinovăție este inerentă, nu pentru că omul ar fi comis vreun păcat, ci pentru că trăiește și participă într-un mediu specific de relații interumane și cosmice, care îi atribuie această condiție. Omul nu este vinovat doar în ochii societății sau ai justiției, ci față de însăși ordinea cosmică a lucrurilor.

Un alt filosof care a explorat relația dintre destin și vină este Martin Heidegger. În lucrarea sa Ființă și timp, Heidegger introduce conceptul de Geworfenheit (aruncarea în lume), care sugerează că omul este aruncat în existență fără a-și alege circumstanțele. Această aruncare în lume reprezintă, în sine, o formă de destin. Similar cu Benjamin, Heidegger vede existența umană ca fiind fundamental marcată de o condiție de vinovăție și de o responsabilitate inevitabilă. Totuși, spre deosebire de Benjamin, pentru Heidegger, vina nu provine dintr-o rețea de relații externe, ci din însăși condiția de ființă-în-lume, obligată să ia decizii într-o lume incertă.

În al doilea rând, Walter Benjamin afirmă că: În fond, nu omul este cel care are un destin; mai curând se poate spune că subiectul destinului este imposibil de determinat. Această afirmație aparent paradoxală ne obligă să reconsiderăm relația dintre destin și individ. În mod tradițional, destinul este văzut ca o linie predeterminată, pe care omul o urmează, conștient sau nu. Totuși, Benjamin respinge această viziune clasică. El sugerează că destinul nu este ceva ce aparține individului, ci mai degrabă o forță impersonală, căreia nu i se poate atribui un subiect clar.

Destinul nu poate fi definit clar în raport cu o persoană, iar subiectul destinului rămâne întotdeauna inabordabil, dincolo de capacitatea umană de a-l înțelege. Cu alte cuvinte, destinul acționează anonim, lovind viața individuală fără o logică aparentă sau un subiect clar identificabil. Omul este supus unor relații cosmice, fără a putea înțelege cu adevărat sursa acestui destin sau scopul său final.

În eseul său, Benjamin adaugă o dimensiune juridică reflecției asupra destinului, afirmând că: Judecătorul poate vedea destin în ce vrea el; iar cu fiecare pedeapsă este obligat să aplice orbește un destin. Cel din urmă nu lovește niciodată omul, ci în om, în viața nudă din el, care, în virtutea falsei aparențe, participă la vina naturală și la nenoroc. În acest context, Benjamin sugerează că destinul, în forma sa juridică, este o aplicare arbitrară și oarbă a vinovăției, care lovește nu esența omului, ci „viața nudă”, acel aspect biologic al existenței, distinct de caracterul și personalitatea sa.

Judecătorul, prin rolul său în societate, este investit cu puterea de a decide vinovăția sau nevinovăția, dar această putere nu este niciodată clar definită. El nu poate înțelege în totalitate complexitatea destinului care afectează individul pe care îl judecă. De fiecare dată când emite o sentință, el aplică o formă de destin pe care o înțelege doar parțial, dar care, în esență, lovește viața nudă a individului.

Viața nudă, în sensul utilizat de Benjamin, reprezintă acea dimensiune a existenței reduse la condiția sa biologică, privată de drepturi sau de protecție în fața destinului. Această viață participă, în mod inerent, la vina naturală, iar judecata umană devine un instrument prin care acest destin este aplicat. Însă, atât judecătorul, cât și omul supus judecății nu pot înțelege sau controla cu adevărat acest proces. Actul de a judeca devine, astfel, o acțiune oarbă, un ritual prin care destinul, în impersonalitatea sa, se manifestă. Această perspectivă amintește de concepțiile existențialiste, în care omul este confruntat cu o lume absurdă, lipsită de un sens absolut, dar pe care este totuși constrâns să o trăiască.

Într-un final, destinul nu este ceva care aparține individului, ci o forță impersonală care lovește viața nudă din om, fără a avea un subiect clar sau un scop ușor de înțeles. Omul, aflat în strânsă legătură cu fatalitatea cosmică, este destinat să poarte o vinovăție naturală, indiferent de acțiunile sale morale. (Cristian Reznic, CRP III)

Foto – Pixabay

      Cristian Reznic