Frica de eșec și presiunea performanței

Statutul de student este, în teorie, una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții, un timp al descoperirii, formării și evoluției. În realitate însă, în spatele cursurilor și al entuziasmului, se ascunde un mecanism psihologic care complică lucrurile și epuizează: frica de eșec și presiunea constantă de a performa. Pentru mine, frica de eșec nu este doar teama de o notă mai puțin bună sau un examen picat, aceasta reprezintă o neliniște mult mai apăsătoare decât pare. Lumea pare să ceară mereu perfecțiunea, iar atunci apare frica de a nu fi ,,suficient”.

Frica de eșec presupune o barieră invizibilă, care ne blochează potențialul și care transformă orice greșeală într-o catastrofă personală. Presiunea performanței, pe de altă parte, poate reprezenta acea voce interioară (sau exterioară) care ne dictează faptul că trebuie să fim mereu deasupra mediei, să nu ne permitem nici măcar o secundă de răgaz pentru a ne atinge toate obiectivele, așa cum ni se cere și așa cum trebuie, nu cum am dori noi să decurgă acestea. În mintea mea, nu există o zi în care să nu mă întreb: „Voi reuși?”, „Ce se întâmplă cu mine în momentul în care dau greș ?” sau „Dacă voi reuși va fi de ajuns?”. În momentele în care gândesc astfel, starea mi se schimbă complet și mă proiectez involuntar într-un viitor în care am eșuat deja, simțindu-mă „mică” și vulnerabilă printre oamenii care par să fie mult mai stabili emoțional și siguri pe ceea ce fac. Timpul meu nu mai este un aliat, ci un dușman care se scurge prea repede. Mă simt mereu pe fugă, încercând să recuperez unele momente de liniște, în timp ce gândurile despre viitor devin adesea scenarii despre neîmplinire.

Odată cu începutul facultății, mi-am descoperit pasiunea pentru fotografie. Am început studiile cu o doză de incertitudine, dar în momentul în care am pus prima dată mâna pe un aparat foto, am simțit că am găsit o formă de comunicare care îmi lipsea. Fotografia mi-a oferit o lentilă nouă prin care să privesc lumea dar, într-un mod bizar, a adus cu ea și un nou set de temeri legate de eșec și performanță.

Pentru mine, frica de eșec s-a amplificat pe măsură ce am aflat mai multe despre domeniul comunicării și al relațiilor publice (profilul la care studiez), dar și al fotografiei. Eșecul nu înseamnă să nu obțin diploma de licență, ci să termin aceste studii și să nu am posibilitatea de a profesa în domeniile pentru care mă pregătesc. Să lucrezi doar „pentru a trăi de pe o zi pe alta”, fără a simți plăcerea creației și fără dorința de a învăța continuu, mi se pare o formă de irosire a propriei vieți. Cerințele din piața muncii par să fie din ce în ce mai aspre. Presiunea pe care o simt se traduce prin sentimentul că, intrarea mea în lumea profesională nu va fi o tranziție lină, ci o luptă constantă pentru a-mi face loc printre cei cu experiență și vechime în muncă. Există mereu teama că evoluția mea, deși vizibilă, nu va ține pasul cu ritmul alert și adesea nedrept al industriilor.

În concluzie, simt că trăiesc la granița dintre entuziasmul de a crea și teama de a nu reuși. Totuși, aleg să folosesc această presiune ca pe un combustibil. Dacă eșecul înseamnă o viață lipsită de pasiunea mea, atunci singura mea opțiune este să transform frica în motivație, continuând să învăț, să evoluez și să sper că, în final, munca mea își va găsi drumul către o carieră construită din plăcere, nu din necesitate. (Oana – Sabrina Onofrei, CRP II)

Imagini generice – pixabay

Oana – Sabrina Onofrei