Șapte luni. Atât mă desparte de mirajul studenției
A.S.: esenţializând cererea dumneavoastră – Sunteți doar la un email distanță de a deveni colaboratori ai ziarului „Cuvânt Studențesc”. mi-ați amintit de îndemnul memorabil a lui Ion Heliade- Rădulescu: „Scrieți, băieţi, numai scrieți!”. Purced, așadar, să-mi fac glasul auzit.
Șapte luni. Atât mă desparte de mirajul studenției. Întrebările nu contenesc, începând din copilărie. Vocea maternă mi-a șoptit încă din fragedă vârstă: „Noi te vrem la facultate! Acolo începe viața”. Nu înțelesesem clar la ce se referea; speram că poate este o instituție la capătul orașului nostru candid… Apoi se înfiripa un straniu atașament față de animalele de pluş; manifestasem o neasemuită ,,simpatie”, o empatie, în adevăratul sens al cuvântului, în raport cu cererile lor fervente, discutate în amănunt la petrecerile cu ceai. ,,Văz ca-i place să le poarte grija, ziceau ei, ar fi un doctor bun!” – ideea mi s-a părut promițătoare.
Uite-mă astăzi, câțiva ani mai târziu, cum mă aflu în pragul stagiului de studenție la medicină. Mai bine zis, pragul l-am trecut deja, beneficiind de dotarea preliminară pe care mi-o oferă admiterea. Prietenii mă tachinează, dar eu consider acest triaj al competențelor, admiterea, o adevărată binecuvântare: am posibilitatea de a-mi „antrena sinapsele” cu pasiune, căpătând anduranță, stăpânire de sine, luciditate. În ultimul an de pregătire, am cumulat un bagaj intelectual și psihologic în măsură să-mi asigure o incursiune promptă în tainele medicinei convenționale, iar perspectiva oferită de ,,Facultatea de Medicina si Științe Biologice” îmi pare desprinsă din file de poveste. Cel puțin, în urmă cu 4-5 ani nu îmi imaginasem că (posibil) voi ajunge să studiez la o facultate în imediata proximitate a orașului, dar s-a dovedit doar o chestiune de timp şi de răbdare.
„Raiul şi Iadul se afla la o distanţă de caţiva centimetri unul de altul”
Această convingere mă îndeamnă sa adopt o atitudine realistă, desprinsă de iluzia mass mediei, în ceea ce privește anii succesivi. Mai concret, știu că această maturizare, trecerea de la traiul absolvit de responsabilități la viața adultă este făcută gradual, pas cu pas, în fiece zi. În cazul meu, a debutat odată ce mi-am luat angajamentul ferm să-mi dezvolt competențele necesare examenului de admitere şi continuă în măsură ce trăiesc virtual stresul şi frustrările studiului. În viziunea mea, aspiranții mediciniști sunt experimentatori indirecți ai traiului ,,acerb” (pardon, superb =)) ce-l presupune domeniul respectiv, doar că nu au încă certificarea. Nu înseamnă, deci, că nopțile răscolite, nenumăratele supoziții și obiecții la adresa Barrons-ului (zis „biblia” noastră), serile frânte în care grilele par un joc de bingo nu se adaugă pregătirii noastre per ansamblu. În esență (momentan!) desfășor o activitate comparabilă cu a unui student.
De aceea, astăzi nu-mi mai pun probleme copilărești: cum o sa fie la cămin, cum o să-mi port de grijă singură, nici măcar dacă o sa fac față agitației.. În practică, mă bucur de ultima frântură ce mi-a rămas din liceu, chiar dacă nu este totul „bombastic”, roz sau distractiv.
Dar tu, tânăr student, când ai îmbrăcat cu adevărat mantaua adultului? Preventiv din vară, din prima zi, la prima sesiune… sau la înmânarea diplomei de licență_? Te las cu această întrebare… (Tania Antoci, clasa a XII- a)
Fotografii generice – pixabay
Tania Antoci
