Iubirea care nu se caută, ci se dăruiește
Ce înseamnă, de fapt, să iubești? Este iubirea o stare, un instinct sau o alegere? De-a lungul timpului, oamenii au încercat să răspundă la aceste întrebări din mai multe perspective, însă insuficiente dacă este ruptă de experiența vie a iubirii.
Dacă este să vorbim despre dragoste din perspectivă filosofică, dragostea este o căutare a binelui, a frumosului și a sensului. Platon o considera dorința de a atinge perfecțiunea, iar Aristotel o lega de prietenie și virtute.
Din perspectivă psihologică, dragostea este o emoție complexă și un proces rațional, care include: atașament, intensitate, pasiune, angajament – accent pe trăiri, comportamente și relații, iar din perspectivă biologică dragostea este explicată prin hormoni (dopamina, oxitocina și serotonina), mecanisme de supraviețuire și reproducere. Sociologii consideră că dragostea este influențată de cultură, norme sociale și roluri de gen, iar modul în care iubim diferă de la o societate la alta.
Astăzi îmi doresc să expun dragostea ca iubire ce se dăruiește pe sine pentru aproapele. Foarte mulți dintre noi căutăm fără încetare să fim fericiți și împliniți, iar asta este cât se poate de firesc. Urmărim să ne împlinim prin realizări profesionale și materiale, prin relații și validare socială, prin consum și plăcere imediată. Toate acestea ne oferă satisfacție temporară, dar nu mereu un sens profund. Fericirea devine dependentă de confirmarea externă, iar lucrurile de moment nu aduc împlinire durabilă și reală.
Paradoxul omului de azi este că, deși are mai multe mijloace prin care se poate împlini, acesta se simte mai singur, mai anxios și dezorientat. Căutăm fericirea în exterior, iar asta ne creează dependențe care ne golesc, ne secătuiesc de viață și în final ne distrug. Și atunci ce este de făcut ca omul să fie fericit și împlinit? Să iubească! Constantin Brâncuși spunea că: „Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubești tu cu toată puterea și cu toată ființa.”
Când iubim cu adevărat nu căutăm în exterior. Iubim cu o iubire care sălășluiește în inima noastră și o îndreptăm către aproapele. Fericirea lui devine fericirea mea, iar voia lui este purtată cu responsabilitate în inima mea, fără a te anula pe tine însuți. Nu mai căutăm ale noastre, ci ne împlinim prin iubirea pe care o revărsăm către celălalt.
În fiecare om este o lumină, dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alții. Fiecare se umple de lumina celuilalt, spune sfântul Dumitru Stăniloae. Adevăratul nostru sens îl vom găsi atunci când vom iubi cu o iubire care se dăruiește pe sine. Când toate realizările noastre, toate căutările, răspunsurile, toată munca și darurile noastre nu vor mai fi un succes personal, ci o bucurie a faptului că toate acestea le putem pune în slujba aproapelui nostru și devin un act de slujire față de ceilalți.
Gesturile precum dăruirea timpului, alinarea prin cuvânt, sprijin oferit în tăcere sau împărtășirea propriilor talente sunt moduri prin care putem alege să ieșim din noi înșine orientându-ne către celălalt prin iubire.
Fiecare suflet este atât de sensibil încât trebuie să te apropii de el cu pași de porumbel, spune cuviosul Iustin Popovici. Iubirea este delicată, ea nu forțează, nu se impune, nu constrânge și nu se strigă, nu caută aplauze. Este o prezență, o disponibilitate de a îmbrățișa pe cel de lângă noi cu bune și rele, de-al accepta și sprijini în drumul său anevoios și de a nu întoarce spatele când acesta este în cădere. Poate că adevărata împlinire nu se află în ceea ce adunăm pentru noi, ci în ceea ce reușim să dăruim. Este despre a picura puțină blândețe, dragoste și poate de a exista o profunzime a tăcerii în care inima mea îmbrățișează inima ta, iar împreună într-o îmbrățișare atotcuprinzătoare. (Ana Maria Onofrei, CRP I)
