Metafizica unui trăgaci

Stătea cu pistolul la tâmplă, în picioare, nemișcat, în fața unui tablou renascentist. Corpul său rigid părea să fi împrumutat imobilitatea figurilor pictate, acea suspendare a timpului care face din artă o eternitate închisă în ramă. Aerul din cameră părea îmbibat de o căldură uscată. Picături de transpirație îi curgeau pe fruntea încruntată, brăzdată de riduri care reprezentau semne ale vârstei. Încheietura mâinii se încleștase, degetele țineau pistolul cu o intimitate ciudată, ca și cum obiectul acela de metal rece ar fi fost ultima legătură cu concretul, ultima probă că trupul său încă mai aparținea lumii materiale.

„Ce poate fi mai frumos decât să visezi?”, își spuse. „Să crezi că poți guverna lumea, că ești în stare să schimbi totul. Dar n-am fost decât un răufăcător, un mecanism stricat într-un sistem absurd. Am rănit oameni care nu știau ce înseamnă să rănești. Și, Doamne, cât de ușor e să distrugi atunci când crezi că salvezi”. În spatele lui, un ceas bătea ritmic, iar timpul nu avea milă de contemplare.

„Renascentiștii au salvat lumea”, continuă el, iar vocea îi deveni mai aspră. „Au adus lumina într-o eră întunecată. Noi, însă, am adus întunericul înapoi. Am înlocuit torțele cu ecrane și am numit asta progres. Am ucis speranța și am făcut din cinism o virtute. Ne place să privim cum ne distrugem unii pe alții, să ne murdărim mâinile în propriile atrocități, lipsite de moralitate. E un spectacol estetic, nu?”.

Pistolul i se părea din ce în ce mai greu sau poate brațul devenea din ce în ce mai slab. E curios cum obiectele își schimbă greutatea în funcție de intenția cu care le ții.

„Atunci ne-ar plăcea și un glonte să ne străpungă viața. Să trecem prin purgatoriu și să murim într-un cazan cu apă fierbinte. Dar mai avem dreptul moral să credem în ispășirea păcatelor noastre?”. Se gândi la porțile altarelor care se închid pentru păcătoși. La mulțimile care se adună și se luptă pentru o bucată de pâine, pentru o bucată de sens, pentru o bucată de recunoaștere. Lupta i-a adus omului și puterea și pierzania totodată. Dar a lupta este vitejește, așa ne spunem nouă înșine când ne trezim dimineața și trebuie să găsim un motiv să ne ridicăm din pat.

„Lupta”, șopti el. „Lupta ne-a adus totul. Suntem cavaleri ai nimicului, luptători fără cauză. Am uitat să ne luptăm cu noi înșine, pentru că acolo pierdem întotdeauna. Fiecare înfrângere ne mai ucide o parte din suflet, iar când sufletul e gol, trupul nu mai vrea decât liniște”.

Își aminti cum stătuse în genunchi, de câte ori stătuse în genunchi, nu în biserici, ci în fața oglinzii propriei conștiințe, până și-a ros genunchii până la sânge cu propriile reproșuri. Dar ispășirea nu vine niciodată, pentru că în urma noastră lăsăm alte păcate, mânjite de sângele păcatelor anterioare. E o înșiruire nesfârșită, un lanț de ADN moral care ne definește mai bine decât orice certificat de naștere.

„Nu am fost niciodată o persoană rea”, spuse el, și de data aceasta vocea i se frânse. „Am vrut doar să fiu înțeles. Dar ce înseamnă a fi înțeles? Înseamnă ca cineva să-ți vadă monștrii și să nu fugă? Înseamnă ca cineva să-ți citească gândurile și să le găsească suportabile? Sau poate a fi înțeles înseamnă să te accepți așa cum ești, cu toată greutatea insuportabilă a acestui fapt?”.

Degetul pe trăgaci tremura. Un sunet brusc, o ușă scârțâind undeva, poate în altă cameră, poate doar în mintea lui. Se întoarse, dar nu era nimeni. Doar reflexia lui în oglindă. Părea că privește un străin, un bărbat îmbătrânit. „Cine ești tu? Cel care moare sau cel care a murit de mult?”. Câteva clipe mai târziu, totul deveni vag. Se simțea suspendat între două lumi. Își amintea mirosul metalic al armei, dar și parfumul vechi al mobilei din jur. „Oamenii se roagă pentru iertare”, își zise. „Dar ce se întâmplă dacă nu mai e nimeni să ierte? Poate că singura iertare e uitarea”.

Gândul că în clipa următoare ar putea să nu mai existe i se păru deodată abstract. Moartea e ușor de imaginat când ești viu, e ca și cum ai încerca să-ți imaginezi cum e să nu te fi născut niciodată. Dar prezența pistolului la tâmplă îi transformase abstracția în ceva obscen de concret. Ce te faci cu viața atunci când nu ți-au mers cărțile și ai pierdut o partidă importantă cu moartea? Pentru că, da, există momente în care viața se clatină sub greutatea propriului absurd, ca și cum s-ar fi săturat să-ți îndure proiectele, visele, ambițiile, iar într-o clipă, într-o fracțiune în care nici nu apuci să respiri, speranțele se spulberă. Și atunci, rămâne doar reflexul absurd al omului care se apleacă și încearcă să lipească la loc cioburile unui lucru care nu va mai fi niciodată întreg.

Pui la cale viitorul ca un strateg convins de propria genialitate. Te gândești că lumea îți datorează cel puțin o șansă. Dar lumea nu datorează nimănui nimic. Viața este acel adversar necruțător, care îți aruncă în față un prezent murdar, obosit, uneori ostil, și-ți dă una în coaste de te lasă lat câteva zile. În vreme de necaz, descoperi că nimeni nu are nevoie de tine. Nu pentru că oamenii ar fi răi în sine, ci pentru că fiecare trage după el propriul sac de disperări. Singurătatea devine o cruce grea pe care o cari nu pentru ispășire, ci pentru că nimeni altcineva nu are mâinile libere să te ajute.

Și iar apare moartea, mereu ea, ca un jucător așezat la masa destinului. Ca să câștigi partida trebuie să ai noroc. Dar norocul este un dar pe care moartea îl oferă doar celor care nu-l cer. Cei ce-l caută, cei care îi întind mâna cu disperare sunt exact cei pe care îi lasă să piardă. Există momente în care simți că întreaga existență s-a aliniat numai pentru a-ți împiedica drumul. Și atunci apare tentația aceea de a căuta o armă. Nu neapărat pentru a o folosi, ci pentru a simți în mână o certitudine, un obiect dur într-o lume care se destramă.

„Poate că sinuciderea nu este o soluție”, șopti el. „Poate că este doar ultima iluzie că avem control, că putem să decidem măcar finalul, dacă nu am putut decide nimic altceva”. Brațul îi obosi. Îl lăsă încet în jos, apoi îl ridică din nou, ca și cum ar fi încercat să găsească unghiul perfect pentru un gest care nu are geometrie. Tabloul renascentist îl privea cu aceeași seninătate exasperantă. Între deget și trăgaci se adună un fir de ezitare. În acea secundă infinită, viața și moartea se confundară. Totul deveni un spațiu fără margini, o respirație oprită între două bătăi de inimă.

Un clic. În cameră se lăsă tăcerea. Doar ceasul continua să bată. Pe masă, pistolul părea neatins. Pe perete, în fața tabloului, o pată minusculă de lumină se prelingea ca o lacrimă albă. Nimeni nu putea spune dacă mai respira. Poate că trăia, poate că murise sau poate că, în sfârșit, încetase să se mai teamă de amândouă.  (Cristian Reznic, masterand USV)